Palermo Shooting – stiu c-am zis ca nu-l vad dar cum pt mine fenomenul auto-contrazicerii se manifesta mai abitir ca-n sfanta scriptura am ajuns sa ma razgandesc. Nu ca aveam vreo speranta, dar cum spuneam… ca studiu de caz. Desi consider filmul complet ratat, de-a lungul si de-a latul, de sus si pana jos, n-as putea sa pun degetul cu precizie pe bubele sale. Ma gandeam doar de multe ori ce inseamna sa vorbesti ca sa te afli in treaba, sa te exprimi cand nu te arde nimic pe dinauntru ajungand sa bati campii cu atata gratie. Filmul lui Wenders e ca o maioneza taiata. Nu de multe ori am avut ocazia sa vad ceva mai lipsit de spirit, sa simt vidul de dincolo de ecran atat de acut ca acum. Intr-adevar alegerea actorului e de o lipsa de inspiratie admirabila, chiar are ceva obscen in el, cu sprincenele alea macho-iste si beckam-iste ridicate de coada si aplecate de cap si cu tatuajele alea cocalaresti. N-am putut sa-l iau in serios nicio clipa. Ideea cu sagetatorul tanatic semi-imaginar nu functioneaza. Momentele dupa care se intalneste cu sosia italiana a lui Emily Blunt si in care discuta cu atata gravitate dilema sa metafizica e ridicola. S-am pomenit de Blowup pe topic si am vazut si pe credite la sfarsit mentionate numele lui Antonioni si Bergman; se pare ca PS s-a vrut a fi o incrucisare intre filmul lui Antonioni si A Saptea Pecete. Sa fie oare aerul de puerilitate al filmului o replica intentionata la felul in care lucreaza cu moartea Bergman in filmul sau? Ar fi bine, ca daca Wenders s-a luat in serios e grav. E enervant sindromul asta care apare la un moment dat in cariera unor regizori: un impuls de nestavilit de a da piept fara ocolisuri cu marile teme ale preocuparilor intelectuale umane, si de a si-l concetiza intr-un amalgam prolix si incomprehensibil ce se vrea a fi culmea profunditatii (Jarmusch cu The Limits of Control, Kaufman cu Synechdoche, Aronosfsky cu The Fountain, Malick cu Tol, von Trier cu Antichrist – nu ma leg de gradul de reusita la care au ajuns fiecare din ei, ci ii dau doar ca idee). Se poate spune ca metafizica dauneaza grav artei. Ar trebui sa stea departe de ea cineastii. Imi vine in minte o vorba a lui Chabrol (citat de Puiu intr-un articol scris de el in Dilema) si spre deosebire de MinRep eu nu vreau sa ramanem cu picioarele pe pamant
:
cu cat regizorul este mai mic, cu atat mai mari sunt temele pe care si le alege...
Zendegi va digar hich – nici cu asta nu mi-e rusine dar e la ani lumina distanta. N-am putut sa ma bucur nici macar de pretty pictures ca se vedea foarte naspa versiunea mea. Mi-a placut mult cum "a jucat" barbatul. Da am pus ghlimele pt ca ma tem ca in mare a fost el insusi, dar daca e vorba de mana lui Kiarostami in mare, reusita lui e infricosatoare. Mi-a placut si momentele alea in care a aterizat asa nitam nisam bucata aia de Vivaldi (cred ca el era; apropo, cum se numeste piesa?) aducand o briza de
aah-ce-frumoasa-i-viata... Mi-a placut si subtilul aer de optimism si speranta care nu s-a evaporat inca de tot din ruinele alea, cu oamenii care raspundeau amabili la cererile de indicatii turistice ale soferului si la ajutorul de transport pe care il punea si el la dispozitie; scena cu gasirea unei tejghele de racoritoare coclite si avariate in care baiatul lasa banii ca un bun si civilizat cumparator ce este, scena in care face o transfuzie a lichidului impricinat prin geamurile deschise ale masinilor blocate-n trafic; tipul acostat tot pt indicatii rutiere cu inimioara sagetata desenata pe bratul gipsat... (de final nu mai zic). E ok filmul. Nu pierzi absolut nimic daca nu-l vezi, dar daca te tot pui ca n-ai ce face, nu te lasa cu buza umflata.
Vot: Kiarostami