Asa-i ca n-am stat prea mult pe ganduri, ai?
Dar: sa nu uitam de la ce a pornit discutia.
Nu despre asta e filmul. In plus: filmul (filmele) nu e (nu sunt) un document psiho-sociologic de precizie stiintifica, astfel incat sa-l ataci cu exemple de cazuri particulare razvratite de la regula.
Chiar daca filmul ar fi despre asta, daca l-ai lua la puricat, la rece, tot ar cadea la un moment dat. Oricat ar fi de bun.
Pt mine era totul atat de "clar" pt ca latura asta a povestii nu a avut foarte mare importanta pentru mine. Tie, se pare, ti s-au parut ostentativ exploatate emotional personajele. Eu am incercat sa aduc in dicutie un punct de vedere prin care toate acestea par de fapt foarte naturale. Insa nu vroiam sa emit o teorie psihanalitica incontestabila; tot ce conteaza e suspendarea scepticismului spectatorului, in primul rand pe moment, dar si dupa, pe cat mai in adancime posibil. Eu personal ma declar multumit de cat de departe a mers Leigh din pdv-ul asta.
Mi se pare o poveste plauzibila si naturala.