|
Inceputul m-a ingrijorat. Arata ca un computer game. Pasarile cazand in valuri, culorile si formele artificializate ale setting-ului, pictura plouata cu petale negre, chipurile desenate ale personajelor, mireasa inlatuita ... si deja am obosit. Nu trecusera decat 5 minute din film si deja mi se parea ca asistasem la un mini-kitsch-fest. Aaa, si muzica clasica, obligatorie pt bagat in ochi ceva solemn. Ce a urmat insa, mi-a depasit complet si cu mult asteptarile. Nunta, aftermath-ul ei si subtil gradata amenintare a planetei asambleaza un monument de cinism, un trainwreck emotional total, construit atent si necrutator, cu detalii slefuite din momente pline de substanta si naturalete. Ca un tablou de Hieronymus Bosch la care tre sa stai cu lupa ca sa-i descoperi toate increngaturile. Fiecare clipa e la locul ei in puzzle chiar si cele aparent din alt film. A propos de una din ele (cea in care Justine se smulge din bratele sotului si fuge afara pt a se aduna iar in clipa urmatoare i-o trage de-i sar ochii noului ei coleg). M-a facut sa inteleg "episodul nazi" de la Cannes al lui Lars. La precedenta lui participare in Festival, LVT era ca o frunza in bataia vantului. Trecuse printr-o depresie care il epuizase si vazandu-l in conferinta de presa m-am socat. Era rosu-palid, vocea ii tremura puternic, ideile i se uneau cu efort ... emana fragilitate prin toti porii. Anul asta insa, parea alt om. La conferinta din aceeasi sala era mai sigur pe el, isi tatuase un "fuck" pe mana, etc ... avea chef de viata ... si deodata poc ! The “nazi” sequence ! Justine incercand sa-si demonstreze ei insasi ca inca mai poate sa si-o traga, ca sexul inca mai inseamna ceva pentru ea, ca orice are legatura cu lumea asta mai are legatura si cu ea, Justine proving herself she can give a fuck = Lars Von Trier proving himself he can "NOT give a fuck", ca un cuvant e un cuvant si nu o arma, ca dupa orice gluma oricat de proasta sau ofensatoare se poate supravietui, ca e inca suficient de alive incat sa se puna de-a curmezisul cu Lumea, ca inca poate fi un iconoclast cu norma intreaga, ca poate sfida o melancolica planeta albastra de care se simte amenintat. Justine = LVT. Si mult mai mult de atat. Ea si Claire si John si baiatul sunt lumea intreaga, atat de goala si de vulnerabila cum n-a mai fost niciodata de la originile ei. Claire privind febril planeta prin batul cu sarma (ultima mare inventie a Omenirii) si izbucnind in plans de bucurie: "It's smaller" sau Ultima familie holding on sub o mana de surcele vorbesc mai mult despre Om decat volume intregi de antropologie. Aerul de tablou de la inceputul filmului pe care eronat l-am perceput drept kitsch era de fapt forma perfecta de mise-en-abime, snapshot-ul Sfarsitului inghetat intr-o pictura pentru o Posteritate care nu va mai fi.
10 / 10 (esential)
|