O nuca tare si rece. Cel putin raportat la sensibilitatea mea emotionala si intelectuala. Trecand pe langa dificultatea in a deosebi asiaticii intre ei atat dupa fizionomie cat si dupa nume, filmul mai are si structura pe care o are: la fel ca-n grecul O Thiasos, o aplecare spre istorie si politica ce te poate lasa partial cu ochii-n soare, insotita de o implicare zgarcita a privirii autorului in lumile personale si intime ale personajelor. Unii numesc asta subtilitate, si pt gradul de finete al sensibilitatii lor a fost perfect. Si asta e ok, nu le poti intra in voie tuturor. Dar din punctul asta de vedere, filmul asta nu e (inca) pt mine, nu ma simt suficient de patrunzator. Asta in caz ca filmul nu si-a propus sa obtina chiar reactia asta de la spectator, si atunci filmul nu e pentru mine deloc. Sau poate am eu niste asteptari eronate fata de ce ar trebui sa simti in fata artei. In fine. Sunt de parere ca un film isi poate permite sa neglijeze personajele intr-un singur caz: cand se dedica deosebit de mult vizualului (Odiseea Spatiala, The Tree of Life, si chiar si mai sus pomenitul O Thiasos). A City of Sadness nu mi se pare ca indeplineste criteriul asta. Cu toate astea, oricat ar parea de ciudat, filmul mi-a placut foarte mult. Minusurile de mai sus nu cantaresc greu, atat ca asteptandu-ma la o capodopera, am zis sa fiu exigent. Cred ca nu gresesc cand spun ca absolute fiecare moment al filmului e inscenat in cel mai realist, natural si viu mod posibil. E ceva. Mi-a placut cel mai mult ultima suta de metri and se mai linistesc apele si personajul lui Tony Leung monopolizeaza in mare parte atentia autorului. Ca tot veni vorba de personajul asta, pt mine a fost cel important lucru din film. La scena in care il vedem cum face prima fotografie m-a omorat definitiv, cu gangavitul ala chinuit si zambetul ala de-o inocenta de prunc, si cu gestul cu care le face semn subiectilor fotografiati sa se pregateasca pt poza sis a zambeasca. Ca scena de-o forta emotionala speciala, m-au marcat cel mai tare alea violente (da, previzibil, stiu) - conflictul care-ncepe in toaleta, cea din tren in care surdo-mutul e la o fractiune de secunda de a vedea moartea cu ochii - dar cea mai cea a fost momentul din fata spitalului in care sunt adusi niste raniti insangerati producandu-se o fojgaiala disperata de oameni zbierand in toate directiile. Un pic hair-rising.
Originally Posted by anaemona:
|
Mai toate scenele au mai multe planuri si asta mi-a placut in mod deosebit, prezentarea in paralel a ceea ce se intimpla zilnic, firesc si conflictul propriu-zis, drama
|
Pai o relatie vie si fertila intre background si foreground e una dintre cele mai misto chestii pe care le fac in general filmele mari si de arta. I-ascultati aici la taica Zizek:
http://www.youtube.com/watch?v=pbgrwNP_gYE
LE: Aaah, si votul...
Un pic problematic. Satisfactia a fost mai intensa la Leigh, dar la celalalt a fost mai spirituala, plus ca chiar daca mi-a placut per total mai mult Leigh-ul, intelectual simt mai mult in dreptul lui Hsiao-Hsien senzatia de film mare. Ma rog...
Deci, vot: Cassavetes!!
Kidding...
Leigh sa fie.