[Federico]

Revenind la Cassavetes, un pic. Filtrul sau creator functioneaza cam dupa aceleasi principii ca un filtru...obisnuit, impiedicind cumva artisticul sa stea in calea personajelor. Pentru ca omul e intii de toate un umanist si abia apoi un artist. Mai bine zis, din prima i se trage a doua. Un artist fara artificiu artistic. Pentru el, ceea ce conteaza cu adevarat e ceea ce se petrece la nivel personal si e dispus sa sacrifice restul pentru a aduce asta pe ecran.

Inteleg, totusi partea cu umanismul care ia fata artistului, nu-i un compliment. Un artist tre sa fie in primul rand un artist. Carevasazica, apeland un pic la Nabokov in a carui viziune artistul are trei fatete - storyteller/teacher/enchanter -, toate sunt indispensabile si interdependente insa cea mai autoritara este ultima: magicianul. Toate filmele lui Kubrick sunt niste aventuri epice foarte distractive, totdeauna dublate de ideologia sa personala inconfortabila, dar fiorul sublim de otherworldliness e cheia de bolta a creatiilor sale. Mai stii cand spuneai despre The Shining ca acolo povestea e pe planul doi? Despre asta – cred – ca e vorba. Geniul arhitecturii operei. Talentul. Unele voci ii reproseaza lui Kubrick o anumita artificialitate. Eu vad lucrul asta pozitiv. El creand universuri paralele, e inevitabil sa nu ne mai simtim ca acasa, pe alocuri. Iar absenta acestui aspect, poate fi – cred – catalogata ca un defect. Acum inteleg reprosurile detractorilor lui Moartea Domnului Lazarescu cum ca... e prea real. Da, chiar si cele mai realiste filme, tre sa pastreze o anumita distanta fata de realitate, pe care daca o incalca risca sa devina vulgare, pleonastice sau prozaice. Cam de-aici pleaca nemultumirea mea fata de Cassavetes. Am mai spus-o recent in alt meci: senzatia de film-pe-care-puteam-sa-l-fac-si-io – este a dracului de frustranta. Noi vrem sa vedem broboanele de transpiratie ale autorului cum sclipesc pe panza. Sa ne minunam de nestemata eclatanta pe care a scos-o la lumina si pe care o vom aprecia cu cat aceasta a necesitat o plonjeu in mine cat mai obscure si mai abisale. Unul din criteriile mele de recunoastere a geniului e reactia fulguranta si spontana: cum a putut omu’ asta sa scorneasca asa ceva? De unde le-a scos?! Nu de multe ori am avut privilegiul asta. Dar s-a intamplat: la aparitia lui Mistery Man in Lost Highway, la Mulholland Drive (in general), la the-baby-wants-to-fuck-scene din Blue Velvet, la Antichrist, la Portocala Mecanica si la toate cele 3 capodopere ale lui Kaufman.

Cat despre obiectiile fata de alte filme din competitie, probabil se datoreaza faptului ca nu ma intereseaza in mod deosebit sa vad tablouri in miscare si prin urmare nu consider ca filmul e in primul rand o arta vizuala. Pe primul loc pentru mine e ceea ce vrea sa transmita filmul ca idei si sentimente, ceea ce evident se realizeaza inclusiv prin imagini, dar de obicei scenariu are rolul principal.

Iti invidiez conceptiile ferm trasate despre ce inseamna arta pt tine. De asemenea, sunt niste conceptii sanatoase si mature la modul clasic. Eu nu stiu (sigur) ce vreau de la arta iar in nihilismul estetic al epocii postmoderne multa alta lume e la fel de dezorientata. Mie-mi place cinemaul pe care l-ai numit tablouri in miscare, si in care aparent nu se intampla nimic (Im Lauf der Zeit, Ten) dar nu iau de bune senzatiile astea, ci pe alocuri chiar le suspectez de a fi o slabiciune. Dar inca cercetez cum (trebuie sa) st(e)a treaba.

Iar daca consider ca niste filme transmit idei care mie mi se par banale, egoiste, prostesti sau ipocrite atunci cum pot sa-mi placa?

Sigur, daca asa consideri esti indreptatit sa-l expediezi. Dar intai tre' sa vezi daca esti indreptatit sa consideri ceea ce consideri. Noi credem ca la filmul lui Leigh nu e cazul

Nu vreau sa fiu lipsit de tact, dar mie asta nu imi spune nimic. Stiu deja ca o gramada de oameni sufera, nu e nici un secret. N-am nici o problema sa-mi impartasesc suferintele cu persoanele potrivite. Si nu am de ce sa o fac cu persoane nepotrivite. La fel, nu as vrea ca orcine sa-si "sheruiasca" suferinta cu mine. Ca principiu de viata prefer de exemplu pe cel din One Flew Over The Cookoo's Nest: "he won't let the pain blot out the humor no more'n he'll let the humor blot out the pain".

Windom are dreptate. Daca ai fi asistat la modul in care escaladeaza catre ea discursul lui Leigh probabil ai fi simtit-o altfel. Majoritatea lucrurilor pe care le aflam din filme nu ne sunt secrete. Toata smecheria e ca noi acum doar le cunoastem. Prin filtrul artei abia le realizam cu adevarat. Zic eu. Leigh nu se referee acolo la a bate la cap si a impovara pe altii cu problemele noastre. El se refera la cei care frizeaza penibilul incercand sa le escamoteze din orgoliii ridicole, chiar si in fata unor cunostinte apropiate (care, pe deasupra, ii implora din ochi sa li le impartaseasca). De asemenea, datul cartilor pe fata si constientizarea ca toata lumea are o mana patetica si nu o armata falnica ce ne-ar umili in doi timpi si trei miscari, asa cum ne imaginam, e un prilej nemaipomenit de solidaritate. Care solidaritate se soldeaza inevitabil cu compasiune.
Cat despre citatul din Cuckoo’s Nest, nu-l remarcasem, dar da, este unul dintre principiile vitale pt ne a face existenta suportabila. Din ciclul: ia totul in tragic si nimic in serios.