[Federico]

Pai este improvizatie, acum cit de lenesa e, ramine la latitudinea fiecaruia sa hotarasca. Mie mi se par niste replici...realiste. Hai mai, n-ati fost niciodata in situatii asemenatoare, cu 1,2,3 buddies, discutati ce discutati, apoi incepeti sa... balmajiti?

Ba sigur, dar aici nu stiu, nu i-am crezut. Realitatea oricat de fidel imitatat pe ecran, daca nu e impresurata si de un anumit context, da chix cateodata.

Asta n-am prea inteles-o. Nu ai ce sa tai atita timp cit totul face parte din efortul creator al lui Cassavetes, inclusiv "partile de documentar".
...Ah, stai ca parca incep sa pricep ce vrei sa zici... Adica stilul propriu-zis al omului e atit de dezbracat de artistic, incit nu-i mai gasesti valoarea in prozaic? Pai si hotarirea de a renunta la artificiile artistice tine de... artistic, nu?

Ma refeream la faptul blestemat al cinemaului, ca el e cel mai departe dintre arte de a crea viata from scratch. Ca-n pictura, sculptura, literatura. Acolo virtualmente ex nihilo iti este livrata viata.
Filmul e altfel. Oamenii sunt deja existenti (fizic) la momentul inceperii filmarilor, decorurile iarasi, de obicei si in mare parte, sunt necreate, reale - aspectual de documentar.
In Husbands, in anumite secvente pare ca daca ai lua oamenii aia care interepreteaza ceva (incearca sa nu mai fie egali cu sine, sa nu mai fie ei insisi) si i-ai pune sa se comporte absolut firesc, si-ai iregistra documentrariceste, rezulatatul obtinut n-ar diferi exorbitant de mult fata de cel obtinut de Cassavetes dupa ce a trecut totul prin filtrul sau creator. Asa mi s-a parut mie.

Din cat am vazut, nu mi s-au parut ca au destula substanta pentru o drama. Nu simteam nimic pentru ele (chestie subiectiva, dar asta e) si nici nu credeam ca pot sa invat ceva de la ele.

Dupa cum ai putut oberva si in parerile celorlalti, personajele sunt considerate, in general, punctul forte al filmului. Dar, intr-adevar, e loc si de subiectivitate. Chestia cu drama e suspecta. Nu cred ca e tocmai avantajos, sa ai in cap o preconceptie generica fixa. Un film mare nu poate fi niciodata incadrat intr-un singur gen; etichetele astea stupide sunt puse a posteriori, si doar asa ca se ne orientam mai bine. Dar nu cred ca trebuie luate prea in serios.
Si chestia cu invatatul mi se pare suspecta. E o atitudine care ma nelinisteste, pe mine unul. Pe ecran se incearca reprezentarea vietii, Or, oamenii reali nu-i tratezi asa, ca pe unelte. Din contra, daca le acorzi toata atentia posibila, empatica si dezinteresata, colateral si ca bonus, poti sa inveti si ceva de la ele. Vorba aia, cel care va incerca sa-si salveze sufletul si-l va pierde.

Pentru mine Life is Sweet a fost unul din cele mai bune filme ale turneului tocmai datorita umorului *binevoitor*. A modului in care te facea sa razi cu personajele, fara rautate. Partea de drama din Life is Sweet mi s-a parut mult prea simpla si nu prea m-a interesat. Tocmai de asta cred ca nu ma atrage Secrets and Lies unde drama e mult mai accentuata.

Tu ai o atitudine fata de arta conform careia ea tre' sa-ti aduca rezultate imediate si palpabile, pare-mi-se. Nu zic ca e gresita, nici macar dpdv-ul meu, dar "expertii" ar zice ca asta nu-i prea in regula.

LE: Poti sa-mi merge-iuesti tu mesajele, Liviu... daca se poate.