Ei, cum doar in horror-uri?
Ai uitat de Tarantino? La el e destul de clar ca violenta are niste valente estetice. Atat in ansamblul filmului, cat si in anumite scene, in particular. Apropo, imi vine-n minte un moment din RD sugestiv pt mizantropia (?) lui T: in depozitul ala la un moment dat, discute doua personaje:
- Have you shot somebody?
- Yeah, two cops.
- No, I mean real people! 
(sau ceva de genul)
Plus o groaza de alte thrillere mai nervoase, de preferinta asiaticele. Ma gandesc de ex. la The Chaser: un film destul de apreciat (7.9 imdb) care exuda violenta: foarte grafica, foarte naturalista, foarte (cautat) socanta. Mie nu mi-a placut. Mi s-a parut gratuita, si exploatativ folosita. Si filmul nu e un horror.
In The Godfather, legenda spune ca lui Coppola i s-a fortat mana de catre producatori ca sa creasca doza de violenta brutala in scopuri comerciale, pe alocuri.
Dar extrem de multe filme (de multe ori de calitate reprobabila), sunt construite pe o osatura epica conceputa din start de dragul unor puncte culminante de o violenta spectaculoasa.
Pasajele astea colaterale de violenta din filme in mare mainstream, si pe care le luam de bune in general, trebuia sa le acordam o intransigenta speciala? Tre sa consideram violenta ca pe ceva extraordinar si sa aplicam principiul conform caruia portretizarea unui eveniment extraordinar implica cu necesitate o justificare dramaturgica extraordinara? Sau putem chiar, la polul opus, sa o banalizam folosind violenta ca pe un condiment, ca un liant nesemnificativ intre doua scene?