Întradevăr, ai punctat foarte bine elementele esenţiale. Mai ales în ceea ce priveşte conexiunea imaginilor din prolog cu restul filmului. De fapt, nici nu cred că e un prolog. Îl văd mai degrabă ca pe un vis, previziunea lui Dunst care declanşează depresia de care spuneai. E foarte clar că s-a creat o conexiune între Melancholia "de pe cer" şi cea din ea.
Pe parcursul filmului, Dunst încearcă să explice că ea ştie unele lucruri. Din păcate, sora sa nu o crede punând totul pe seama "bolii" sale. La sfârşit abia, atunci când realizează că a avut dreptate, rolurile se schimbă. Probabil şi pentru că Dunst, trecând prin toată depresia aceea, a reuşit până la urmă să se resemneze şi să îşi accepte soarta cu "zâmbetul pe buze", ceea ce nu se poate spune şi despre sora sa care dacă la început era sceptică în privinţa unei "scăpări", spre final adevărul o şochează ea nefiind pregătită pentru el.
Cele două surori sunt metafore pentru întreaga rasă umană. Pe de o parte, cei înzestraţi cu posibilitatea de a accepta un posibil final şi de a-l primii fără remuşcări iar pe de altă parte cei care cad pradă unui haos necontrolat, panicii, suferinţei, regretului, dorinţei tot mai avide de a supravieţui ţinându-se cu dinţii de speranţă până în ultima clipă când îşi văd moartea cu ochii şi realizează că au luptat degeaba (şi aici cam intră 90% din populaţie, oameni care caută să supravieţuiască, se cred mai puternici decât un întreg Univers, etc, etc, etc.)
Sunt sigură că toate, dar absolut toate scenele şi imaginile prezente în film au un scop anume şi o simbolistică, aşa cum spuneai. Şi sunt multe, foarte multe. Tocmai de aceea sunt de acord cu tine că filmul trebuie vizonat de cel puţin două ori. Pare el explicitar dar simt că ascunde ceva mai mult.
Melancholia e genul de film pe care trebuie să îl vezi cu pixul în mână, să îţi iei tot timpul notiţe, să dai replay ori de câte ori e nevoie. Desigur, e cam imposibil (momentan) dar cam asta ar fi indicat pentru a-l putea înţelege în profunzime.
Sunt câteva scene, în schimb, care mi-au atras atenţia în mod deosebit dar aş vrea şi eu să mai văd o dată filmul în detaliu pentru a le înţelege mai bine şi a trece peste faptul că "prologul" şi prima parte îmi par cam prea lungite. Sunt sigură, orice ar fi, că la a doua, a treia vizionare o să reuşesc să îmi dau seama de ce nunta lui Dunst e atât de detaliată şi ciudată, aş putea spune (îmi pare cam atipică, totuşi)
Oricum ar fi, Melancholia e unul dintre cele mai intense filme apocaliptice. Acţiunea se concentrează în jurul a cât mai puţine personaje, finalul este cât se poate de real, fără happy ending-urile cu care ne-am obişnuit până acum, în care o parte din omenire e salvată. Tocmai de aceea e un film de nota 10, el reuşind să ne facă să înţelegem că "suntem singuri" şi că nu avem puterea necesară de a învinge Universul.
Scena finală cred, e cea mai concludentă în această privinţă. Imensitatea planetei care se apropie vertiginos în antiteză cu cele două surori şi copilul refugiaţi sub acea "colibă indiană
improvizată." Practic, s-a minimalizat aici rasa umană, lăsând Universul să se desfăşoare după legile după care a fost creeat.
În concluzie, pentru mine pare a fi cel mai bun film văzut (şi lansat) în 2011. Chiar îmi era dor de aşa ceva. (Să îmi doresc să îl văd a doua oară, să îl descopăr de fiecare dată tot mai mult, să îl analizez şi puric până nu mai rămâne nimic din el.)