[Liviu-]

Lars von Trier reuseste inca o data sa faca ceva unic, un film care se deosebeste nu numai de cinematografia ca intreg, dar chiar si de creatiile sale precedente. E bizar modul in care s-a potrivit cu Malick sa faca in acelasi an filme cu teme partiale la dimensiunea macrocosmosului, americanul despre inceputul vietii pe Terra, iar danezul despre sfarsitul ei. Dar legatura dintre ei se opreste aici, pentru ca cei doi abordeaza stiluri foarte diferite, comparatia fiind cam aceeasi pe care am facut-o pentru a-l delimita pe Malick de Kubrick. Trier abordeaza sfarsitul lumii distantandu-se de personajele sale, el e mai rece, cumva mai sec, pare sa trateze viata dintr-o perspectiva pesimista, de fapt chiar depresiva, spre deosebire de Malick care vroia sa arate frumusetea vietii. Ziceam ca tema macrocosmica e una partiala si asta pentru ca ambii regizori aleg sa puna in contrast dimensiunea universului cu cea a simplei si infimei vieti omenesti.

Melancholia este oarecum structurat ca Antichrist, doar ca numarul de capitole e mai scurt (doua), prologul nu e anuntat, desi exista, iar epilogul nu mai apare de data asta. Si la fel ca Antichrist filmul are un inceput de-a dreptul superb, cu niste imagini incredibil de frumoase si o melodie foarte bine aleasa, care cred ca-i cam singura din tot filmul si e repetata oricand exista un moment mai dramatic. Ce am remarcat la aceste scene e tocmai faptul ca ele sunt mai degraba tablouri in miscare decat film in slow-motion intrucat viteza e extrem de redusa. De fapt prologul e un rezumat la actiunea care urmeaza sa se intample sau, poate mai bine spus, o previziune. Senzatia pe care am avut-o in timp ce chiar se derula actiunea din prolog e faptul ca acele imagini reprezentau starea sufleteasca a ceea ce se vedea in povestea desfasurata. De exemplu este o imagine cu Dunst in rochie de mireasa, mergand printre niste copaci care parca vor s-o cuprinda cu ramurile, iar picioarele ii sunt prinse de plante agatatoare. Mai tarziu in film aceasta ii povesteste surorii ei starea pe care o are la un moment dat in timpul nuntii, descriere care seamana enorm cu ce vedem in inceput. Intr-o alta imagine e Gainsbourg cu copilul in brate pe terenul de golf, cu picioarele scufundate in iarba si o expresie de neputinta pe fata, imagine care explica starea ei, aflata in acelasi loc, dar dandui-se de data asta contextul: tocmai a aflat ca ciocnirea e sigura, iar debusolarea e la un nivel maxim cand incearca sa fuga cumva de acest eveniment inevitabil. Sunt mai multe astfel de imagini, toate extraordinare, dar o sa mai reamintesc doar una (in primul rand pentru ca inca nu le-am prins prea bine pe celelalte), cea in care Dunst curge pe un rau in rochia ei de mireasa si cu un buchet in brate. Paralela mi-e mai putin clara de data asta, personal ma duce cu gandul la modul in care s-a purtat pe parcursul nuntii, cand era cumva pierduta in eveniment si parca “curgea” impotriva vointei ei intr-o casnicie care nu pare a insemna nimic, ca si cum viata s-ar fi dus pe apa sambetei.

O sa mai reamintesc o alta astfel de imagine din prolog, dar nu datorita motivelor de mai sus, ci pentru ca mi se pare un omagiu adus lui Tarkovsky, caruia i-a si dedicat filmul sau precedent. Aceasta prezinta un cal, la fel cum in Andrei Rublyov vedeam unul in toata maretia sa. E foarte posibil sa existe si alte astfel de momente, dar nu le-am prins. Poate la a doua vizionare.

Melancholia are in centru relatia dintre doua surori, iar ca tema principala pare sa se invarte in jurul depresiei, neputintei, a melancoliei, teme in care Trier pare sa fie maestru din moment ce el insusi le-a trait. Mi-a placut mult observatia lui Dunst fata de ceea ce parea a fi mancarea ei favorita, ea spunand ca are gust de cenusa. In film nu e explicat clar carui motiv i se datoreaza aceasta stare, iar un motiv care sa tina de alte personaje sau de viata sa pana in startul filmului sunt de-a dreptul ignorate, ceea ce ma duce cu gandul la ineditul din viata ei, planeta Melancholia. Poate fi ori o reactie la schimbarile fizice planetare, ori o previziune a ciocnirii pe care e posibil sa o aiba Dunst (lucru care s-ar lega cumva si cu prologul). Daca ar fi cel din urma caz atunci ea devine depresiva fata de sfarsitul vietii, lucru care ar explica si de ce pare sa dispara depresia de pe parcursul filmului, cumva parand sa fi acceptat inevitabilul. De cealalta parte sora ei ii ia locul si pe final ajunge intr-o stare de disperare, constientizand ca s-a ajuns la sfarsitul tuturor lucrurilor si nu poate face nimic pentru fiul ei. Ambele actrite joaca foarte bine si astfel dau o mare credibilitate starilor de suferinta prin care trec personajele. Atmosfera debusolanta a filmul e sustinuta si de miscarile camerei, tinuta in mana, cu totul altfel fata de fluiditatea pe care o are camera in ultimul film al lui Malick.

Mai inainte comparam prologul cu cel din Antichrist, a carui frumusete o depaseste pe cea a filmului din 2009, dar nu am zis despre final, ce realizeaza simetria filmului in ceea ce priveste imaginile extrem de puternice. Acesta prezinta ultimele momente din viata personajelor in timp ce se tin de maini si asteapta impactul, iar in spatele lor vedem planeta enorma apropiindu-se rapid si distrugand totul in cateva secunde. Cat de lipsiti de importanta suntem, cat de usor putem disparea...

Sunt multe de discutat despre filmul asta, mi-a dat senzatia ca s-ar putea sa fie destul de multa simbolistica, doar ca pare ceva mai ascunsa decat in Antichrist. Din pacate inca nu ma simt capabil sa intru in discutii pe tema asta, iar o a doua vizionare nu e doar recomandata, ci chiar necesara.