|
In filmul lui Agnes Varda mi-a placut ca trebuia sa vanezi tot felul de indici, detalii care imbogateau povestea si imaginile, si faptul ca lucrurile subintelese erau surprinse in jurul personajelor (ca atunci cand Francois o invita la o cafea pe Emilie si camera surprinde les enseignes din jur cu Tentation, Amour etc.).
Filmul este sarac in umbre, in alb/negru, schimbarea cadrelor la delimitarea etapelor subiectului se face prin explozii de culoare. Culorile vii si optimiste devin de-a dreptul agasante, ca si justificarile lui Francois pentru propria tradare care sunt mult prea entuziaste pentru a putea fi si acceptate (ceea ce nici nu se intampla, Therese refuzandu-le tragic prin gestul extrem de la sfarsit).
Filmul lui Dreyer te erodeaza vizual. Toate schimbarile alea de cadru fara o continuitate aparenta, luate de la o distanta apropiata, de multe ori inconfortabila, au fost foarte solicitante pentru mine. Mi-a placut ca povestea nu a cazut in melodrama, Joan a fost prezentata intr-un mod simplu, fara ostentatii de martir.
Pentru imaginile « fotografice » votez pentru Agnes Varda.
|