|
The Passion of Joan of Arc
L-am revăzut acum şi impactul a fost la fel de puternic ca la prima întîlnire, graţie, în primul rînd, interpretării Mariei Falconetti. E şi normal avînd în vedere că close-up-urile cu faţa-i suferindă se succed pe ecran tot la cîteva secunde. Acestea, în alternanţă cu minele ameninţătoare ale inchizitorilor sînt singurele care contează, accentul este pus pe ele, restul este ignorat – nu avem o plasare în spaţiu, nu avem o dezvoltare a personajelor, ele sînt lipsite de trecut ori de concepţii politice. Există torţionar şi există victimă, atît. Torţionarul, filmat mereu de jos în sus, îşi domină permanent victima. Lui Dreyer, la fel ca lui von Trier, se pare că-i făcea plăcere să-şi supună femeile la tot felul de cazne pentru a obţine de la dînsele randamentul maxim şi nici cazul de faţă nu-i o excepţie – cică o punea pe Falconetti să stea în genunchi pe dalele de piatră ore întregi, pînă atingea nirvana remarcat de noi pe ecran.
Dincolo de toate astea, lipsit de dimensiunea auditivă, întregul efort artistic se concentrează pe vizual, oferindu-ne astfel cinema în esenţa sa cea mai pură. Şi n-am putut să nu remarc, din nou cu satisfacţie, punerea la colţ a bisericii, a aroganţei clerului, menită întotdeauna să-i ascundă inutilitatea.
Vot: Dreyer, of course.
|