Le Bonheur
Filmul asta e o minune cromatica. O explozie de culori. Fiecare cadru e gandit atent sa asorteze cromatic hainele oamenilor cu tencuiala caselor, cu masinile care trec pe strada, cu florile din apartament sau de pe camp.
Din punct de vedere al constructiei vizuale, filmul e gandit ca un curcubeu. Culorile sunt despicate si fiecare culoare e omagiata intr-un segment al povestii. E minunat filmat, cu o mare finete a detaliilor. Este daca vreti (cu riscul de a parea aberant, risc pe care mi-l asum si astept executia publica) un fel de precursor al celor 3 culori ale lui Kieslowski care inseamna pentru mine unul dintre cele mai inalte piscuri ale cinemaului. In cazul unui astfel de film e mai important cum e facut decat chiar povestea din interiorul lui.
Filmul e o poveste delicata, fara sa fie naiva (desi pare). Eu spun ca nu e naiv pentru ca chestioneaza intr-o forma care poate parea 'dulceaga' probleme umane reale (poate exista iubire 'deschisa'?, poate un barbat sa iubeasca la fel de mult doua femei in acelasi timp?) fara sa arate un deget moralizator. Ba chiar e un film dezbracat de orice morala rigida a timpurilor cand a fost facut, fara sa fie ostentativ, provocator sau galacios. E delicat, bibilit, cochet. E un film facut cu sufletul si ochii unei femei.
E un film facut cu multa atentie si cu multa iubire pentru cinema si atunci cand iubesti cinemaul nu iubesti doar povestea din film. Cred ca e cazul acestui film care a fost o incantare pentru mine.
Disclaimer pentru Mr Windom:
I'm not a fag and I did not fell like a fag watching this. Iar amanta e o superbunaciune. Mama, ce bunaciune!
