[gropitse]

Ca sa simti mesajul unui film probabil trebuie sa fii predispus sa absorbi sau sa te sensibilize problematica (cum ar zice-o francezul care mereu cauta o problema). Nimicnicia si lipsa unui sens ne chinuie pe fiecare intr-un moment, intr-un fel sau altul. Pe mine insa filmul m-a atins prea putin. O buna bucata din film e atat de statica si descriptiva, incat partea culminanta a nebuniei nu compenseaza si nu ma atinge pentru ca e mult prea departe si inabusita in cuvinte. Nu pot sa zic ca mi-a displacut. Fragmentar m-am delectat, or am ras cu pofta in momentul cand Stroszek ii gonea pe cei trei cu pusca. Am si eu asa o dorinta. Cititnd comentariul anaemonei, imi pare rau ca n-am simtit intr-o maniera asemenatoare, mi-ar placea sa ma emotionez pana la lacrimi. O sa revad candva filmul, s-ar putea sa fie altfel.

L.E. votez Le Samourai.

Imi este mai aproape ca stil si fir narativ filmul lui Melville. E un film cu un ritm moderat, fara excese de efecte speciale, si impuscaturi, ceea ce mi-l face si mai atractiv, pentru ca totusi e un film cu copoi si criminali. Reda reusit viata solitara si ordinea, precizia cu care si-a croit viata, relatiile personajul principal Costello. Niste tehnicalitati: din punct de vedere al vizualului, peisagisticii, Samourai cedeaza totusi lui Lebenszeichen care incropeste frumos natura insulei, marea, ruinele etc. In schimb prefer coloana sonora din Samourai, ascult cu placere niste jazz, muzica de camera. Probabil mai votez Samourai si din cauza starii postvizionare. Samourai nu m-a lasat cu un gol, oarecum intr-o suspensie, angoasa, cum a facut-o Lebenszeichen.Cineva ar zice- conteaza amprentra lasata, nu natura ei, si contrazic aceasta idee prin argumentul ca aceasta senzatie de nedumerire vine de la felul in care a fost transmis mesajul filmului, or Herzog dupa 50 minute mi-a trasnit o palma. Votez Samourai si datorita lui Delon, sincer. Mi-a facut placere.