[MinRep]

The Big Knife
In anii 50, la Hollywood au inceput sa apara filme care priveau cu o atitudine critica industria. ”Sunset Blvd.” a dat tonul si este, probabil, cel mai reusit dintre toate. ”The Bad and The Beautiful”, ”Singin in the Rain” si ”A Star is Born” sunt alte momente de referinta. Hollywood-ul din aceste filme (si din ”The Big Knife”) este popular de actori vanitosi, starlete de ocazie, scenaristi cu ambitii inecate in alcool si producatori fascisti, dar toti se afla la mana jurnalistilor de scandal si a barfelor care circula despre ei.
Spre deosebire de celelalte exemple, ”The Big Knife” este singurul care nu te prea lasa se te bucuri de el, iar singura lui ratiune de a exista pare a fi sa improaste cu noroi in toate partile. Sigur, nu e un film prost facut si este chiar bine filmat de Ernest Laszlo (care in urmatoarele 2 decenii urma sa culeaga un Oscar din 8 nominalizari!), dar este o productie ermetica, nu face niciun efort sa se aproprie de spectator. Ultimul act, in special, tradeaza origine teatrale ale scenariului si toata substanta filmului se pierde in lungi monologuri declamative.
Vreau sa semnalez, totusi, ca filmul este realizat in mare parte cu si de oameni care au fost, intr-un fel sau altul, marginalizati de Hollywood. Jack Palance nu a fost niciodata luat in serios ca un leading man, Aldrich era incomod, Ida Lupino are o cariera impresionanta ca actrita, dar, in alte conditii, ar fi regizat mai multe filme, iar Shelley Winters a fost typecast anii intregi.

Andrei Rubliov
Nu trebuie sa il revad pentru a-i da votul, dar totusi l-am mai vazut o data. Am incercat apoi sa imi dau seama cat a trecut decat l-am vazut prima data si cred ca au trecut mai mult de 9 ani (dar nu pot fi sigur...) Cand vezi un film a doua oara dupa o perioada atat de lunga, nu se poate sa nu ai cu totul alte reactii in fata lui, in special cand este vorba despre o opera atat de densa si de bogata precum ”Andrei Rubliov”. Cred ca se poate analiza fiecare cadru si fiecare episod (de la prologul cu un Icar medieval pana la slideshow-ul color din final) poate fi dezbatut la infinit.
Sigur, filmul discuta despre mai multe probleme decat as putea insirui la aceasta ora, dar dincolo de acestea, este remarcabil cat de stapan este Tarkovski pe stilul sau vizual. Din intreg filmul imi aminteam cel mai bine imaginile distinctive: vremea mohorata, predominanta panoramelor in fata prim-plan-urilor, seria nesfarsita de cai, animale moarte, ape tulburi si survolari. Povestea imi era cam in ceata si am fost surprins sa constat ca unele dintre chestiile pe care mi le aminteam in succesiune erau de fapt flash-back-uri (desi, sincer, habar n-am ce versiune a filmului am vazut in urma cu aproape un deceniu). Totusi, am regasit toate momentele-cheie de care imi aminteam (mascariciul, juramantul dat cu fantoma/spiritul lui Teofan ca martor si „conversatia” din final cu Chiril).
Nu stiu daca as fi revazut filmul in afara vreunui astfel de turneu, dar imi pare bine ca am avut un impuls sa il revad.

Vot: Andrei Rubliov