[dragonfly_drk]

PS: Tin sa precizez ca filmele au fost alese astfel din pura coincidenta (la fel ca in oricare alt meci), chiar daca protagonistii ambelor sunt hoti de buzunare, iar filmele au lungime aproximativ egala. E doar o coincidenta... as zice chiar fericita.

Mi s-a părut mie puţin bizară treaba. . Oricum, mă bucur că s-a nimerit aşa. Două filme care tratează aceeaşi temă însă sunt total opuse.

Cât despre ele, sincer, Pickpocket mi-a plăcut mai mult şi chiar mă mir de reticenţa formată în jurul acestui film. Pentru mine, Bresson e genial. Detaşamentul şi siguranţa cu care îşi alege actorii riscând teribil, e fascinantă, mai ales că până la urmă, nu ştiu cum face dar reuşeşte să ajungă acolo unde şi-a propus.

Una e sa nu fie actori de prima mana, sa aiba niste roluri sterse, si cu totul alta sa fie chiar enervanti prin amatorismul lor

Mie nu îmi par deloc enervant de amatori. Ba chiar, tind să cred că asta a vrut Bresson să facă. Probabil motivul pentru care alege astfel de actori în filmele sale, e pentru că poate să îi modeleze foarte uşor aşa cum vrea el, ei nefiind "afectaţi" de o anumită experienţă actoricească. E vorba de minimanizarea sentimentului, de a-l arunca în personaj, lăsându-l să iasă prin vorbe, fapte, gesturi.

Îmi pare că nu s-a înţeles foarte bine ce urmăreşte filmul ăsta de fapt. Nu e chiar atât de complex, de greu de înţeles. Pur şi simplu, sentimentul există, apropo de:

Pentru mine insa implicarea emotionala e extrem de importanta, iar in cazul de fata a lipsit cu desavirsire

Implicarea emoţională ţine numai şi numai de personaj. Tehnica asta, de a pune accentul pe acţiune şi tiparizarea actorului are ca scop ca tu, ca spectator, să descoperi ceea ce simte personajul şi nu să primeşti mură în gură. Desigur, Michel pare plat construit însă nu e aşa dacă privim mai atent. Fiecare gest, fiecare lucru pe care îl spune are un scop şi un rol foarte bine definite. Dar trebuie să ne întrebăm de ce a făcut asta, de ce a spus asta, de ce? ca să reuşim să înţelegem, de fapt, ce simte el.

Pentru mine, chiar dacă personajele par a fi lipsite de emoţie, îmi par uşor de citit. E vorba de combinaţia între limbajul nonverbal, cel verbal precum şi gesturile, acţiunile, etc pentru că până la urmă Pickpocket nu e un film despre furtul de buzunare ci despre lupta interioară, despre dorinţa de a trece dincolo de "viciul" ăsta al ilegalităţilor. Şi trebuie analizat cadru cu cadru ca să înţelegem ce e acolo, în el.

Michel nu e inuman chiar dacă aşa pare. Din contră, e un om trist. Un om care îşi iubeşte mama dar nu poate da ochii cu ea pentru că se simte vinovat pentru ceea ce face. Un om care din cauza activităţilor sale, s-a închis în el, s-a îndepărtat de lumea care ţine la el pentru că nu vrea să o rănească.

Faptul că filmul are acţiune e foarte important. Mi-e mult mai uşor să citesc un personaj din ceea ce face, decât să mi se spună clar că e aşa sau aşa. Şi sincer, e singurul film în care anumite scene mi-au plăcut atât de mult încât m-am uitat de mai multe ori la ele. Scena furtului în "grup" a portmoneului tipului din taxi mi s-a părut genială. Se vede clar că Bresson s-a documentat bine înainte de a face filmul, iar tehnicile folosite, atât de complexe, sunt foarte bine detaliate. La fel şi personajele, sunt atent construite, învârtite, îmbinate, dând la sfârşit impresia de cerc plin.

Nu cred că modul în care e primit filmul ăsta ţine neapărat de credinţă. Pur şi simplu, probabil e vorba de anumite cunoştinţe în ceea ce priveşte omul şi modul în care el e construit. Şi îmi pare extrem de realist ca emoţiile să nu fie atât de clare, pentru că până la urmă, this is the real life şi niciodată, de exemplu, nu o să ştii ce simte un inadaptat. Sau o să ştii, dar nu pentru că o să îţi spună el ci pentru că observi chestiile astea.

Si ca o ultima idee, de ce s-ar indragosti o femeie de acest personaj ciudat, fara un venit financiar stabil (pt a intretine o familie evident), fara dorinta de a munci si care risca inchisoarea in orice moment?nu pot sa inteleg...dar sincer am intrezarit aceasta posibilitate in decursul filmului

Oh, Pepper, dear Pepper. Michel nu e un personaj ciudat şi nu se poate spune despre el nici pe departe că nu vrea să muncească. Ba din contră, la sfârşitul filmului vei vedea cum se umanizează recunoscând angoasele care îl apasă. El e dispus să încerce, ceea ce e un plus pentru el. Chiar dacă e un hoţ, asta nu înseamnă că nu simte şi nu s-a ataşat (vezi scena în care se întreba dacă Jeanne îl va mai vizita vreodată şi modul în care se măcina la gândul că l-a uitat.). Până la urmă e un om. Un om ca toţi oamenii care a avut nenorocul să nimerească în anturaje dubioase. E un om care îşi iubeşte mama, care vrea să se afirme într-un fel sau altul, vrea să aibă o familie, vrea să se integreze în ciuda "bolii" sale.

Bresson, din pacate, e prea preocupat de imaginea unui cinema in curu' gol pentru a transmite mesajul intr-un mod cit de cit coerent...

Tocmai asta e şi ideea. De ce să transmiţi un mesaj în mod coerent când te poţi juca puţin cu spectatorii tăi? Adică, ce vrei mai mult, un film care să fie previzibil cap coadă (vezi Pickup... că tot suntem aici) sau să stai puţin să te gândeşti la film după? Sincer, pe mine mă plictisesc teribil genul de filme care îmi spun totul, everything is clear şi nu mai tre să facem nimic după ce l-am văzut decât să punem capul pe pernă şi să dormim ca nişte prunci sau să bem o bere rece şi să vorbim despre flori. Prefer să mă uit la un Pickpocket la care să mă gândesc apoi câteva zile şi să încerc să îmi dau seama ce naiba simt personajele alea decât să vizionez un Pickup plat, simplu, care nu transmite nimic, ci pur şi simplu spune o poveste şi atât. Desigur, Fuller şi-a construit foarte bine personajele. Aş putea spune chiar, prea bine... De fapt, întregul film e construit cu atât de mare atenţie, încât perfecţiunea lui mă plictiseşte (acum vorbesc despre Pickup... ). Cum spunea şi Liviu, e un film tipar, s-au făcut o grămadă de genul, nu aduce nimic în plus iar damn it, siropurile astea gen anii 50 mi se par atât de false şi clişeice încât nu mă mai ating cu nimic. De fapt, da... Pickup e un întreg clişeu dar hai să spunem că e bun de vizionat atunci când vrei să te relaxezi sau ştiu eu, eşti plictisit...

Până la urmă, sunt două filme aflate la capete opuse. Dacă primul te provoacă să gândeşti, al doilea îţi dă mură în gură şi ţi-o mai şi mestecă înainte.

Oricum, la Pickpocket trebuie să mă mai uit cel puţin o dată ca să îl înţeleg pe deplin. Şi tocmai de aceea, pentru că e genul de film la care e bine să te uiţi de cel puţin două ori, votez cu el.