"La Ceremonie" – o poveste destul de sterila, montata dupa calapodul demonstratiilor matematice in maniera Hitchcock. In afara de cele doua personaje centrale care-s decent de creativ construite dar care o dau uneori in overacting (una devenind neconvingator de flamboaianta iar ailalta de reprimata) restul sunt de o auto-indulgenta vulgara, impersonale, jucandu-se pe sine. Previzibil – da, intr-o anumita masura dar nu insuportabil de mult. Adica puteai sa ghicesti ca o sa se-ajunga la pusti insa modul in care urma sa fie folosite conteaza mult si el, si p-asta nu puteai sa-l ghicesti. Mie unul mi s-a parut bine punctat in scena aia. Absurditatea felului in care-i lichidat barbatul m-a facut sa inghit in sec putin. Insa de cealalta parte a tevaturii, planul victimelor, ideea cu toata-familia-uitandu-se-la-don-giovanni a fost cam jenanta. Finalul e complet ratat. Cel mai bun moment e reactia iliteratei cand e data-n vileag (that frigid frustrated complexed repressed bitch!
– nu ma asteptam la asa ceva) si secventa urmatoare in care i se dau papucii. Personajul menajerei face pereche frumoasa cu cel al lui Kate Winslet din "The Reader".
Originally Posted by Twinsen:
|
Si tocmai de aia macelul e aberant, ar fi extrem de greu sa crezi ca un singur om, capabil de a se intregra in societate, e atat de relaxat cand omoara pentru prima data o familie, dar ca doi oameni sunt astfel e deja complet neverosibil. Iar finalul Deus ex machina intra in taramul comediei pure, din pacate neintentionata.
|
dar ca doi oameni sunt astfel e deja complet neverosibil.
Din contra, cum a spus si Windom, faptul ca sunt doi oameni nu face decat sa inlesneasca "decizia" lor. Insa verosimilitatea ei ramane totusi deschisa contestatiilor. Mie nu mi s-a parut chiar aberanta dar parca am simtit ca ceva nu-i in regula acolo, parca prea din topor s-a intamplat totul.