|
GoodBye, Dragon Inn.
Bulversant studiu al însingurării şi alienării, filmul constituie revelaţia turneului pentru mine, pînă în prezent. Mai ales că aveam o strîngere de inimă înainte de vizionare, după ce citisem unele păreri - răbdare pusă la încercare, minimalism împins la extrem etc. Ei bine, n-am fost plictisit nici măcar pentru o clipă şi nici nu mi s-a părut că regizorul ne-a băgat pe gît minimalism doar de dragul minimalismului. Fiecare cadru mi s-a părut atent gîndit şi compus, nimic nu e forţat.
Dacă Chabrol e povestitor, Ming-liang e observator. Camera e lăsată să meargă iar noi tragem concluziile. Nu cred că filmul tratează soarta cinematografului, cum s-a spus aici. Locurile alea goale nu vor să scoată în evidenţă lipsa de cvorum ci să accentueze însigurarea protagoniştilor. Pentru că despre ei este vorba, cinematograful reprezintă doar scena unde „stafiile” bîntuie. O altă afirmaţie eronată – cum că personajele nu sînt dezvoltate. Greşit, trebuie doar să ştii să „citeşti” imaginile. Atît avem, însă ele sînt mai sugestive decît orice dialog. Protagoniştii reprezintă nişte inadaptaţi, mai bine zis elemente anti-sociale care-şi doresc mai mult decît orice să socializeze. În fiecare se dă o luptă între frica de singurătate şi imposibilitatea de a socializa. Mişună unul pe lîngă altul, se ating, se strîng ciorchine în toaletă ori în sala de spectacol, deşi există loc berechet,tocmai pentru a experimenta acea human touch. Însă nu pot răzbate dincolo de asta, fiind incapabili să comunice. Iar sala de cinematograf reprezintă un spaţiu propice singurătăţii „în colectiv”. Pentru că e întotdeauna preferabilă singurătăţii totale. Răvăşitor finalul.
Vot: GoodBye, Dragon Inn. (with two thumbs WAY up).
|