Love Letter
L-am vazut si din pacate fac parte din targetul descris de Twinsen care ar fi trebuit sa se opreasca din vizionare dupa primele 20 de minute.
L-am vazut totusi pana la capat, cu regretul de nu fi fost atins mai deloc de poveste
Am citit ce au scris cei dinaintea mea si respect gusturile oamenilor cu mai multa experienta cinefila ca mine (Windom, anaemona, MiniRep etc.), dar data asta sunt de partea lui Mercutio.
S-o spun pe sleau, filmul asta mie mi s-a parut o abureala frumos filmata. Singurele merite de apreciat ale filmului sunt chiar imaginile frumos construite, dar chiar si asa Iwai mi se pare destul de putin inovator in planul asta, la distanta mare in urma unui Wong Kar Wai de exemplu. Si nu numai in ceea ce priveste imaginile si muzica, chiar felul de ajunge la inima ta mi se pare fara finete, facil.
Tot dorea Twinsen ca "interpretarea filmului e bine sa fie legata si de logica".
Pai hai sa aplicam logica si verosimilul unui astfel de film si sa vedem daca e o abordare fair. Eu zic ca daca reuseste sa-ti placa un film ca asta trebuie sa te supui unei manipulari cam grosolane si cam la mult neverosimil.
Declansatorul, declicul, punctul in care filmul incepe sa se miste (adica de la minutul 20 incolo) e atunci cand domnisoara Hiroko Watanabe trimite o scrisoare catre un loc unde a stat un mort, scriind mortului, adica raposatul logodnic. Un gest de altfel foarte logic prin care sa declansezi o poveste si in plus domnisoara Hiroko Watanabe reprezinta tanara mai matura, cea care a trecut prin niste traume serioase, nu ca domnisoara adolescentina Itsuki Fujii, care pe tot parcursul filmului e copilaroasa nevoie mare.
La gestul logic de a scrie mortului se intampla gestul si mai logic de a primi o scrisoare de raspuns si domnisoara Hiroko Watanabe e aproape sigura ca raspunsul e direct din rai. Noroc ca are domnisoara Hiroko Watanabe un vlajgan pe langa ea si impreuna fac apel la ratiune si la investigatie si descopera ca scrisoarea nu e chiar de la raposat ci de la o fiinta foarte vie care poarta acelasi nume cu raposatul si care a copilarit cu raposatul. Total verosimil, intre noi fie vorba.
Fac aici o marturisire in public de a nu fi un bun cunoscator al culturii japoneze si ii cer parerea lui Twinsen (care pare a fi avut un contact mai stans cu aceasta cultura) si sa imi spuna si mie cat de verosimil e la japonezi ca un baiat si o fata sa aiba fix aceleasi nume si prenume. Ca in cultura occidentala n-am prea auzit, nu cred ca poti sa faci un film cu Ion Popescu care sa fie si barbat si femeie. Aici s-ar putea sa fie o subtilitate care sa ma depaseasca.
In fine liantul dintre povestile celor doua femei pare a fi raposatul care a trecut de la una la alta, domnisoara Hiroko Watanabe amintindu-i de iubirea copilarioasa si nefructificata cu Itsuki Fujii. Aici mi se pare verosimil, e posibil in viata ca un barbat sa se indragosteasca de o femeie ca ii aminteste lui de o fosta mare iubire. Iar aceasta posibilitate e redata in film cu foarte multa subtilitate, folosind fix aceeasi actrita pentru ambele femei. Sa se inteleaga. De admirat prestatia actritei, sper ca au platit-o dublu pentru munca depusa.
In fine am ajuns deja la peste jumatate din film si pana la final o lalaie in acelasi tempo, pe aceleasi motive deja expuse.
Am incercat sa fiu cat mai logic si sa folosesc logica in interpretarea unui film.
Ah si mai e ceva: sa-mi fie cu iertare, dar povestea asta e universala si prea putin specifica locului, nu prea are culoare locala, daca o facea in Alaska nu se supara nimeni, zic eu.
Nu stiu care sunt planurile de viitor ale domnului regizor Shunji Iwai, dar eu spun ca ar avea sansa unei cariere de succes la Hollywood, poate oricand sa faca si acolo filme, eventual cu Jennifer Aniston. Sau cu Cameron Diaz.
Dupa tot ce am scris, evident ca
votez cu Calendar, filmul mai interesant si care iti ofera mai mult.
Vreau sa mai vad filme facute de Egoyan.