|
O thiasos este un film pe care trebuie sa-l vezi dimineata dupa 8 ore de somn linistit. Recunosc ca abia pe la jumatatea filmului am inceput sa inteleg ce se intampla, cum este structurat temporal filmul si m-am obisnuit cu modul in care camera se misca pentru a sari in timp. Iti trebuie un minim de cunostinte despre istoria Greciei pentru a intelege succesiunea politica a stangii/dreptei, pe cine sustineau britanicii etc. Mai e si putina mitologie, cu Agamemnon care se refugiaza din Asia Mica si care devine seful unei trupe de actori ambulanti specializata in jucarea unei piese de dragoste unde, ca si in viata reala, tradarea este miezul povestii (alaturi de moarte). Apar si nevasta infidela, Oreste, Electra care se razbuna...
Melodrama pusa in scena de trupa de actori sufera mai mereu interventia neasteptata a istoriei care impiedica actul artistic de a se desfasura intr-un mod pre-stabilit. Singura data cand vedem sfarsitul piesei este atunci cand soldatii britanicii ii obliga pe actori sa joace intr-un mediu improvizat (pe malul marii).
Cadrele largi si lente sugereaza (cred) ca accentul filmului nu se pune pe dramele individuale, ci tinde sa surprinda modul in care societatea, istoria ne influenteaza destinele.
Cel mai mult mi-a placut scena in care cei 3 se vad clar in oglinda din spate iar femeia din prim plan este floue.
La prima vizionare cred ca am inteles cam 20% din film.
Desi Days of Being Wild e filmul care imi place cel mai putin de la WKW (este adevarat si ca e unul dintre primele lui filme), ma atrage la el dragostea mereu ratata (telefonul care suna intr-un timp nedefinit, dar care este, in mod cert, prea tarziu), personajele care iau decizii gresite in care simtim ca se trece milimetric pe langa ceea ce cautam cu totii : o dragoste care sa ne dea sens vietii. Dupa ce te ravaseste, o astfel de dragoste, care trebuie sa se termine, te lasa confuz si fara sens.
In Days of Being Wild, pe langa efortul de a te defini dupa pierderea unei relatii speciale de dragoste, mai este si cautarea mamei biologice de catre Yuddy (partea asta nu prea m-a convins, mi s-a parut un subiect tratat destul de stereotip).
Mi-a placut senzualitatea mamei vitrege, Rebeca, si refuzul ei de a se resemna in fata timpului (desi cu amara intelegere a neputintei de a trai aceleasi iubiri ca in tinerete).
Cred ca felul in care povestile personajelor se amesteca intre ele salveaza filmul de la plictis.
Imi place modul foarte personal in care sunt tratate personajele, este o apropiere intima intre spectator si ele, cu dilemele si ravasirile prin care trec. Plasarea personajelor in interior, intre ziduri este un lucru care imi place in filmele lui WKW.
Pentru ca sunt o ignoranta (dar promit sa revad O Thiasos + Ulysse’s Gaze ca bonus), votez pentru Days of Being Wild.
|