[Windom]

Days of Being Wild

L-am revazut acum, il vazusem cu ceva ani in urma pentru prima data, insa, si in cazul meu, amintirile sint in ceata. E destul de greu sa-ti ”amintesti” un asemenea film. Ramîi cu impresiile de moment, încerci o anumită melancolie, dar e aproape imposibil sa povestesti, sa sintetizezi ceea ce ai văzut. Un peisaj tropical cu aer de Blade Runner, aparent extrem de out of place. Personaje la fel de out of place, incercind mereu sa-si gaseasca rostul, intersectîndu-se unul cu altul doar pentru a se despărți apoi și mai înstrăinați. Un Casanova antipatic ce pare a iubi clipa, desconsiderînd viața. Clipe de trandețe în care cadrele sînt invadate de o plăcere carnală viciată alternează cu ore/zile de masochism individual. Poezia alienării invadează toți porii, devii un spectator îndrăgostit de atmosferă, de vizual, dar înstrăinat de personaje. Spre deosebire de celelalte filme asiatice vazute pina acum „în competiție”, aici vedem un Extrem Orient occidentalizat, corupt chiar. N-am mai descoperit acea inocență în atitudinea față de viață, în general, acea serenitate, suferinta calmă, resemnare. Ai impresia ca un Travis Bickle s-ar simti la fel de acasa pe strazile alea ca si personajele noastre. Personajele feminine pozeaza in femmes fatale/curve de lux. Barbatii sint niste dandy plictisiti ori disperati, multumiti cu un futai la colt de strada ori in casa scărilor. La nici un alt regizor n-am mai vazut viciul zugravit cu atita poezie, extazul într-un rotocol de fum ori o broboană de sudoare...

O thiasos

This is one tough nut to crack. Odata ce ai ajuns la miez, insa, recompensa aproape ca merita efortul. Nu e un film a carui complexitate sa fie patrunsa dupa o singura vizionare, asta e clar, mai ales daca nu esti familiarizat cu Theo sau cu spatiul geografic în cauză. Nu trebuie însă să fii neapărat grec pentru a aprecia unele scene de-a dreptul memorabile. Două mi s-au întpărit în minte – foametea, zugrăvită pe acea zăpadă imaculată unde o găină cade pradă entertainerilor, transformaţi într-o haită sinistra de prădători; apoi scena în care un soldat acostează o fată doar pentru a trece de la bravadă la umilire în doi timpi şi trei mişcări, pe măsură ce înlătură textila. Aprecierea compoziţiei cadrelor nu necesită cunoştinţe de geo-politică. Dacă vrei însă să pătrunzi toate înţelesurile, lucrurile o să ţi se pară destul de haotice, mai ales în prima oră, pînă îţi dai seama ce şi cum. Nu există o dezvoltare a personajelor, acestea par a fi simple vehicule de livrare a unor mesaje ori idei. În puţinele ocazii cînd ele ni se dezvăluie, o fac pentru a susţine o ideologie şi nu pentru a deschide o fereastră către universul lor lăuntric. Gloata bîntuie cadrele, dar e o gloată apropiată mai degrabă de acel sinistru cortegiu al morţii din The Seventh Seal decît de o trupă de entertaineri.
Apreciindu-i chiar numai calitaţile artistice la o primă vizionare, evitînd înnămolirea în smîrcurile politicului, îţi dai seama că te afli în prezenţa unui film important dar dificil, greoi, stufos. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, fiindcă îndeamnă la revizionare.

Vot: O Thiasos