Totul cred că ţine de anumite lucruri aflate în strânsă legătură. E vorba de realism, acţiune, joc actoricesc şi regăsire.
O scenă care te face să intrii în ea, practic, trebuie să fie perfect echilibrată. Iar o astfel de scenă nu cred că e influenţată de coloana sonoră, de exemplu. Adică, să nu confundăm filmele horror unde când apare brusc o melodie, sari de pe scaun... Nu, când spui despre a intra în scenă şi a trece o anumită barieră, eu, una mă gândesc la plasarea spectatorului în film. Iar lucrul ăsta îl fac actorii care trebuie să fie foarte credibili, şi ideea în care spectatorul trebuie să se regăsească. Dar depinde foarte mult de personalitate, psihic şi trecut. O scenă poate influenţa vizibil un spectator dar poate să treacă rece pe lângă altul. Să zicem că aici intră şi spiritul empatic.
De exemplu, Trainspotting. M-am uitat la film dar nu a avut o influenţă extraordinară asupra mea. Mi s-a părut un film mişto şi atât. În schimb, am vorbit cu un tip care a consumat, să spunem cam aceleaşi tipuri de substanţe. Ei bine, tipul respectiv, când a văzut filmul (de altfel chestia asta se aplică la aproape orice film făcut cu o cunoaştere solidă în spate, în ceea ce priveşte lumea stupefiantelor), mi-a spus că a retrăit în timp ce se uita la film ceea ce simţea când se droga.
