Eu m-am uitat la multe din "iubirile astea elegiace made in Asia". Nici una nu seamana cu Love Letter ca si poveste. De altfel Iwai e un japonez atipic, modul in care isi critica propria natie in Swallowtail Butterfly de exemplu e foarte neobisnuit. Una din multele calitati a lui Love Letter e ca nu sta si boceste dupa protagonistul mort, ci se concentreaza la fel de mult pe cei vii, cu un simt al umorului si o radianta care denota un anume optimism si dragoste de viata. Iwai are un range emotional absolut remarcabil, ilustrat de exemplu in scena de de start cu comemorarea, in care trece in mod natural de la doliu, la perspectiva romantica a vizitei prietenilor la mizeul noptii, apoi la imaginea tragi-comica a amatoriilor de sake si surpriza finala cu mama care se preface bolnava, dar de fapt e mult mai bine dispusa decat pare. Si asta e viata! Oameni diversi, care au fiecare propriile trairi, uneori le afiseza, alteori nu iar Iwai la randul sau ii prezinta uneori direct, alteori foarte subtil. Mie mi se pare mult mai real si mult mai emotionant decat zece femei care rostesc fraze necunoscute in aceeasi scena reptata iar si iar si iar si iar si iar si iar si iar si iar..
In cazul lui Calendar, lipseste orice fel de sens, logic sau emotional. Daca fotograful si traducatoarea sunt apropiati de ce nu se vede deloc asta cand filmeaza impreuna? Care om din universul asta cheama fete sa recreeze la nesfarsit aceeasi scena, care sa-i aduca aminte in mod metaforic de ce s-a intamplat? La ce foloseste sa vedem de nenumarate ori exact aceeasi scena? La ce folosesc momentele nesfarsite in care mustaciosul vorbeste in armeana si noi asteptam traducerea stiind ca oricum va fi vorba de o legenda banala? Puse cap la cap, scenele cu telefonul si cu povestile ininteligibile in armeana, sunt cam jumatate din film, care e oricum scurt (slava domnului!).