|
Love Letter
E prima mea intilnire cu Shunji Iwai si am ramas placut impresionat. Am reusit sa ma atasez de personaje intr-o masura mai mare decit in cazul A Time to live, a time to die, poate si pentru simplul motiv ca am descoperit mai multa emotie in filmul de fata, emotie pe care nu trebuie sa o cauti, sa o descoperi, deoarece ti se ofera singura. Nu doar prin trairile personajelor ci si prin poezia cadrelor, prin fascinatia imaginilor combinate cu o coloana sonora pe masura, toate acestea reusind sa emotioneze fara sa derapeze in melodramatism (cu citeva exceptii).
Interesanta folosirea aceleiasi actrite pentru a da viata la doua personaje aflate la capetele diferite ale aceluiasi telescop, privind, prin timp, din propriile perspective, spre viata personajului masculin aflat undeva la mijloc si care, intr-o masura mai mare sau mai mica, le-a influentat existenta.
Hiroko devine Itsuki (F) prin utilizarea aceleiasi actrite, prin mijlocirea scrisorilor avind posibilitatea de a cunoaste un Itsuki (M) necopt despre care nu stia nimic, in vreme ce Itsuki (F) e nevoita sa-si lepede acea candoare a copilariei prelungita in maturitate, odata ce aceste transfer emotional realizat prin intermediul scrisorilor se produce. Moartea devine un concept tot mai palpabil pentru Itsuki (F), in vreme ce, in sens invers, inocenta pasiunii adolescentine aduce o raza de lumina in doliul prelungit al lui Hiroko.
La prima vedere filmul poate parea doar o poveste de dragoste lacrimogena insa este mai mult decit atit, este un film despre acceptarea ideii de moarte, un studiu pe marginea procesului anevoios de vindecare spirituala, de recuperare emotionala. And a really pleasant surprise.
|