Nu stiu daca o sa ajung sa vad filmul lui Wenders ca sa pot vota, asa ca o sa scriu deocamdata citeva cuvinte despre filmul lui Subiela, pentru care trebuie sa-i multumesc omului, pentru ca l-a propus in concurs.
Daca ar fi numai descoperirea poeziei lui Mario Benedetti si tot ar fi un mare cistig pentru mine, pot asculta dialogurile cu ochii inchisi, de fapt am dat rewind de multe ori doar ca sa ascult vocile actorilor, intelegind cel mult 1-2 cuvinte din 10, iar poezia recitata in germana, hmmm, iubesc sa aud germana chiar daca nu inteleg absolut nici o iota (call me Wanda if you want). Am crezut ca poezia in germana apartine altui autor, dar este chiar Benedetti cel care o recita, ce incintare.
Desi prima imagine e un fragment de poezie urmata de personajul principal declamind o poezie, inceputul filmului mi se pare distonant cu poezia pe care o reclama, pentru ca inca nu ne-a ajuns la inima. Imaginile, muzica si poezia se indreapta incet dar sigur spre inima noastra, numai ca drumul nu e neted, e impiedicat. Eroul nostru invata sa mearga pe sirma, cade, se ridica si porneste mai departe si noi simtim in hurducaituri toate incercarile lui de a se mentine in echilibru pina cind ajunge in punctul unde devine atit de usor ca zboara.
Incepind cu a doua jumatate a filmului totul devine poezie pura, muzica parca devine mai intensa si pe mine cel putin m-au emotionat in mod deosebit Dunarea Albastra si Oliviero indreptindu-se prin iarba inalta, ca prin valuri, spre “mama” lui, de fapt incercind s-o regaseasca chiar si intr-o infatisare absurda.
Nu neg anumite elemente puerile, o anumita intensitate dramatica exagerata care nu aduce si nu poate aduce nimic nou momentului deja creat, dar ii iert regizorului aceste mici scapari, care pot fi o emblema a autorului (din pacate e singurul film vazut asa ca e neverificata afirmatia).
Cred ca e un film pe care nu-l poti vedea decit cu inima, intelectul poate sa se relaxeze in timpul asta. Eu recunosc ca mi-a mers exact acolo unde a fost tintit, la inima.
Citeva idei din film care ar putea fi crosetate:
“How to love without possessing? Or be loved without stifling? Love is a pretext to appropriate the other to enslave the other to transform the other's life into your life. How to love and ask nothing in return? And need nothing in return?”
Si citatul din final, care mi-a placut “I could never pay you for what you did to me... casting light on the dark side of my heart. Why did you choose to stay poor while leaving me so rich?”
Oricum filmul nu e doar o poveste de dragoste, e iluminare prin dragoste, e cunoastere interioara, trezirea constiintei.
Si o mica dedicatie, pentru toti cei carora le-a placut filmul si in special omului, Corazon coraza (Inima in carapace?) recitata in germana de Benedetti (imi place mai mult decit varianta spaniola).
http://www.youtube.com/watch?v=CVCEQ238ZR4