|
In filmul lui Wenders muzica mi-a placut foarte mult, nu numai pentru ca puncta foarte bine evolutia lui Bruno, dar chitara aia electrica a facut minuni.
Imi plac in general filmele si cartile unde calatoria e importanta, nu destinatia. Stiu ca ideea asta nu functioneaza pentru multa lume, dar pe mine ma caracterizeaza. Imi place lipsa suspansului, a unei actiuni propriu-zise, absenta unui scop catre care sa te mobilizezi in favoarea descoperii de sine o data cu descoperirea locurilor intamplatoare intr-un timp care se dilata fara a te mai presa.
Plus ca imposibilitatea de comunicare reprezentata sub forma unor convorbiri telefonice esuate este una din imaginile cosmarurilor mele nocturne.
Iar hotararea de schimbare din final care nu accelereaza ritmul filmului, desi o nemultumire certa este exprimata pe parcursul intregului film (americanizarea societatii germane, cinematograful care isi pierde valorile fundamentale), arata cum ar trebui sa se petreaca orice schimbare (dupa parerea mea) : cu naturalete, fara traume, ci firesc, fiind ceruta de natura lucrurilor care, inevitabil, evolueaza.
Desi sunt sensibila la o anumita forma de poezie, faptul ca am vazut El Lado oscuro del corazon dupa Wenders i-a cam risipit farmecul si l-a facut sa para ostentativ. Povestea de iubire e frumoasa, frumos spusa, dar amestecul dintre iubire, moarte si poezie nu poate fi apreciat dupa Wenders.
Pentru implicatiile personale pe care le are filmul,
votul meu merge la Wim Wenders
|