"Eu caut sa inteleg ce a vrut de fapt sa transmita filmul si nu sa-mi inventez propriul meu film. " (Twinsen)
Da, si io-s de-aceesi parere. Cred in obiectivitatea esteticului, si cred ca sensul ideal de a citi arta e ala de a o face ca si cum ai crea-o chiar tu. Adica sa vezi lucrurile exact asa cum le vedea autorul cand le construia. La asta se referee Goethe (citat de Tarkovski in "Sculpting in Time") cand spunea: sa citesti o carte buna e la fel de greu ca si scrii una. Sigur, asta e idealul si ca orice ideal e inaccesibil, dar solutia e sa vaslesti atat cat te tin puterile in directia aia.
Originally Posted by Windom:
Windom, ce spune lynchezeu acolo (thx for the link btw
) nu exclude obiectivitatea unei interpretari. De fapt nu e vorba de o interpretare – asta inseamna gandire analitica si n-are ce cauta-n arta (decat pan’ la un punct). Ci-i vorba de suprapunerea intuitiei tale cu cea a autorului. Io cred ca filmul (arta) emite niste ondulatii spirituale de-o anumita frecventa, si p-astea le recepteaza o intuitie unica, obiectiva setata pe o lungime de unda corespunzatoare. Numai ca ea-i foarte greu de depistat si nu exista retete pt asta. Autorul nu vrea sa influenteze receptorul prin note de subsol, nu pt ca orice viziune e la fel de corecta, ci pt ca nu poate sa-l indrume catre viziunea corecta, si-l lasa pe el sa-si asume responsabilitate. Zic io.
Originally Posted by Twinsen:
|
O gramada de energie se pierde in discutii in general inutile despre un film care e, dupa cum spuneam, fara sens si banal, in acelasi mod in care de exemplu un copac e fara sens si banal. Da, e natural, poate fi interesant in felul lui si complex in alcatuirea coroanei si cu frunze frumoase, dar n-am nevoie sa stau trei ore sa ma uit la el. [...]
Prietenia aia care se formeaza instantaneu intre personaje e un exemplu de "relatii umane"? Eu nu am vazut o relatie formandu-se astfel nicaieri in realitate […] Personajele au anumite momente in care transmit ceva, dar cu rare exceptii e vorba de emotii banale sau total neverosibile. In alte momente se caca pur si simplu.
|
Aci-s la antipod insa cu opinia. A-senzationalismul (sudarii) relatiei mi se pare de o naturalete suprema. Viata reala e mai degraba plictisitoare decat asa de exaltata precum incearca sa (ne) iluzioneze agitatii aia de la Hollywood. Sunt pentru colimarea artei pe lucrurile extraordinare dar nu in directia robotilor cu super-puteri sau a extraterestrilor albastri (sunt sigur ca nici tu, dar iau extrema ca sa evidentiez directia asta) ci in directia vietii banale de sub nasul nostru. O descoperire estetica e cu atat mai extraordinara cu cat se face intr-un context mai prozaic. I-usor sa decolezi pe alte planete, sau sa centrezi povestea pe un criminal cat mai psihopat, sau pe o idila concupiscenta numai buna pentru labagiii de serviciu, ca sa atragi atentia. Da’ sa-ncerci sa tii clientul priponit de scaun cu un politist care mananca ciorba sau cu doi cvasi-muti care bat campii (la propriu) prin localitati obscure, ai nevoie de tupeu.
In fine, problema de fata e insa una fundamental de fapt – ce-i aia arta pan’ la urma? Afect sau Concept? Vrei sa simti ceva sau vrei sa gadesti ceva? Io nu-s decis. E posibil sa fie ambele concomitent, sau e posibil sa fie loc pt amandoua pe rand, pt toate gusturile. Inclin insa spre prima varianta. Privita din unghiul asta scena defecatiei devine atinsa de aripa geniului de care vorbea @varu, iar filmul o capodopera. Scena asta blestemata si alte 3 care contin cate-un penis striga din toti rarunchii: RE-A-LI-TA-TE!
Ai dat exemplul cu copacul (si cu stirile de la ora 5). Si ala e real, care-i faza? Pai, cred io ca faza e ca realul virgin si realul re-produs estetic nu-s acelasi lucru. Ceva-mi spune ca la asta se referea prietenul nostru Alex de Large cand zicea:
“It's funny how the colors of the real world only seem really real when you viddy them on the screen.” In fata realului nemediat suntem orbi. Avem nevoie de arta ca sa ne trezeasca simturile. Arta nu e o imitare ci o descoperire a realitatii (spunea Cassirer) .
In fine din nou: sunt foarte entuziasmat de el, mi se pare de departe ce-l mai greu nume din turneu de pan-acum (n-am vazut ATTDAATTL. Nici Paisan). Mi-a placut la nebunie muzica si lucrul cu camera (atat incadraturile cat si locomotia). Actorii parcimoniosi in locvacitate si expresivitate sunt de-o naturalete impecabila. Filmul mi-a inculcat o senzatie a scurgerii timpului mai percutanta decat la Tarkovski.
Wenders is literally sculpting in time here. 
PS: Vot (cu ambele maini):
Wenders.