[rvn]

“im lauf der zeit”
in goana timpului-o metafora potrivita cu tema filmului si cu ceea ce simti cand calatoresti alaturi de cei doi protagonisti, Bruno si Robert, pe drumurile lungi si obositoare ale Germaniei de Est,intr-o aventura pe care cei doi barbati o incep din pura intamplare.
cabina fostului camion care transporta mobila pe vremuri,acum singura avere a lui Bruno,proiectionistul care nu-si mai gasea utilitatea in noua era a cinematografului german,devine locul unde cei doi voiajori,in incercare lor de a lasa totul in urma,leaga o trainica si bizara prietenie,bazata in special pe dorinta de libertate,de detasare fata de trecutul dureros, similar cu senzatia de ratare.
surprizele de care cei doi au parte, prinsi in mrejele calatoriei impreuna, ii ajuta sa-si redescopere partea sensibila,sufletista a lor,lucru care le confera posibilitatea unei comunicari profunde, mai ales prin gesturi si priviri cu subinteles in detrimentul dialogului,care ar fi stricat mult frumusetea acestei interesante experiente de viata traita de ei,uneori la cota maxima.
filmul,desi lipsit de ritm alert,place de la inceput pana la sfarsit, in primul rand din cauza provocarilor la care esti supus ca spectator. totul este imprevizibil,regizorul lasandu-le celor doi posibilitatea de a lua decizii de moment,lucru care sfideaza logica itinerariului prestabilit si care le da lor,dar si noua,senzatia ca n-o sa ajunga de fapt niciodata la capat de drum,ci doar vor hoinari la nesfarsit,lasand in urma oameni,locuri,fapte,inclusiv propriile vieti,dupa ce, un impuls,tot de moment,i-a determinat sa se confrunte cu ele.
tin neaparat sa-i remarc pe cei doi actori:Rudiger Vogler si Hanns Zischler,care ne-au facut demonstratia unei prestatii actoricesti de inalta clasa si n-am cum sa uit sa mentionez si coloana sonora,acordurile muzicii country fiind cat se poate de potrivite pentru un road movie original.


“el lado oscuro del corazon”.
este primul film al lui Subiela pe care-l vad si de care am ramas demazagita,dar nu din cauza calitatilor artistice ci a faptului ca totul cade intr-o vesnica lamentare si tanguire,incat lacrimile care ar trebui sa-ti umple ochii de cate ori auzi recitandu-se versurile care reprezinta si motto-ul filmului,deja seaca de plictiseala…
suprarealismul acesta in stil latin imi este complet nou si oricat am incercat sa rezonez cu el,n-am reusit,poate si din cauza unei asocieri(nedreapta,sa zic) cu stilul telenovelistic,desi,intr-adevar,filmul argentianului,depaseste cu mult sfera genului amintit, ce reprezinta cartea de vizita cu care ne-am obisnuit sa asociem America Latina.
subiectul filmului are un potential dramatic imens, pe care Subiela ar fi putut sa puna accent,dar probabil latura lui poetica,inclinatia lui pentru elegie,l-a determinat sa faca un astfel de film, un “poem cinematografic”, o lunga agonie pentru actori si spectator,la finalul careia, eu,am avut impresia ca n-am aflat nimic concret, ca tot ce-am vazut transpus pe ecran in imagini, a fost un sir lung de versuri,emotionante intr-adevar, dar fara nici un fel de finalitate,o meditatie complicata si fara sens asupra vietii,mortii si iubirii,la fel cum era si invartirea continua in cerc a trenuletului,jucaria preferata a lui Oliveiro.
repet, as fi preferat ca regizorul sa faca din poveste un subiect real dramatic, adica o legatura imposibila de amor intre o prostituata si un poet blazat,sarac lipit,care n-ar fi fost in stare s-o intretina.ar fi fost cu siguranta un cliseu,dar cel putin,am fi fost scutiti de atata lamentare care risca sa devina penibila, mai ales pentru cei care nu prefera genul acesta de film.
momentul culminat al filmului,scena cu inima smulsa din piept si cu bricheta arzand, mi-a adus zambetul pe fata.aceasta exagerare la punct maxim,mi-a pus capac si m-a facut sa ignor celelalte calitati pentru care apreciez totusi, filmul:muzica si imaginea.
cei doi actori,desi decorativi, n-au sustinut partitura poetico-erotica,decat cu sentiment.interpretarea lor,nu mi-a lasat o impresie deosebita.

votul meu, fara dubiu,merge asadar la WIM WENDERS.