Ten
Rar am intilnit un film care sa abordeze subiecte atit de majore si complexe intr-un mod atit de minimalist. Este, practic, o adevarata radiografie a unui sistem social. Aceasta nu se realizeaza prin „cercetare in teren”, totul este relatat prin experientele citorva membri, elemente definitorii ale celor mai importante compartimente din societatea respectiva. La fel ca Faces, avem de-a face mai mult cu un experiment decit cu un film. De asemenea, si aici exista o respingere pe fata a canoanelor hollywoodiene. Privind filmul, ascultind istoriile personajelor, iti dai seama de universalitatea lor. N-am avut nici un moment impresia ca privesc un film „exotic”, ca la noi „n-ai putea sa vezi asa ceva”. Inainte de vizionare ma asteptam la un manifest feminist, insa filmul abordeaza mult mai multe aspecte ale mecanismului social – religie, sex, educatie. Conditia femeii ocupa, intr-adevar, un loc central si nimic nu scoate mai bine in evidenta acest lucru decit secventa finala, definitorie din acest punct de vedere.
Acel spatiu strimt in care se desfasoara intreaga „actiune” reprezinta „a free zone”, o oaza de libertate in mijlocul unui sistem totalitar, un loc unde, la fel ca intr-un confesional, iti poti da friu liber la gura fara teama.
Ten poate fi considerat un road-movie, lipsit insa de acel progres, de acea „iluminare” pe care, de obicei, personajele o obtin la capatul unei asemenea experiente. Eroina noastra nu ia trenul in final, ca la Wenders, nimic nu se schimba, lucru accentuat, de altfel, prin repetarea unei anumite scene, la un moment dat. Exista putina consolare si cam atit. Lucrurile reintra apoi in „normal”.
|