|
Im Lauf der Zeit
Am avut ocazia sa il vad la cinema anul asta cu discutii cu publicul dupa proiectie.
Road movie melancolic facut dupa un scenariu improvizat, din mers, asa ca starea personajelor de la o scena la alta a fost si o chestiune de decizie de moment, de asta poate si filmul lasa senzatia de felie de viata in forma bruta, prea putin 'dramatizata', in sensul de reactii spectaculoase ale personajelor (mai putin doua scene din final).
Mi-a placut ideea ca trebuie sa treaca ceva viata peste tine ca sa ai empatia necesara sa intelegi framantarile sufletesti ale celor doi hoinari si imi aduc aminte cum criticul care a facut prezentarea filmului a spus ca nu e un film care sa poata fi inteles de cei tineri, poate de la 30 de ani in sus te poti identifica cu astfel de personaje. In anii 20 pana la 30 din viata unui om nu exista framantarile si incertitudinile existentiale pe care le reclama camionagiul Bruno in finalul filmului.
Finalul selenar nu mi s-a parut fortat, a fost ca o curgere lina, ca atunci cand niste rani se cicatrizeaza si sunt aruncate intr-un sertar al sufletului de care nu vrei sa mai stii. Si inca o paralela foarte frumoasa: secventa cand proiectionistul Bruno decupeaza si lipeste niste scene deocheate care sub aparatul de filmat ajung sa fie ca un mecanism repetitiv ce se roteste in gol poate fi si o metafora pentru relatiile repetitive si mecanice ce au loc in realitate in viata. Filmul imita la o scara minimalista viata, relatiile, repetivitatea trairilor.
Filmul mediteaza si la soarta cinemaului, vazut din ce in ce mai mult ca un produs de consum versus purtator al unor emotii sincere (vezi refuzul unei proprietare de cinema de a rula succesele zilei goale de continut) si la americanizarea Germaniei (vezi cat de ironic e folosita limba engleza in anumite replici din film)
Probabil cel mai bun film al lui Wenders, atins de aripa geniului pe alocuri, stie foarte bine sa amestece niste senzatii sufletesti ale omului adult si sa construiasca o calatorie (nu doar fizica, ci si sufleteasca) credibila si onesta.
El lado oscuro del corazon
O minunatie de film, poate cel mai poetic film din cate mi-a fost dat sa vad. Aproape ca investigheza mecanismele poeziei cu limbajul cinematografic. O iubita nu e doar o iubita, e chiar Iubirea, o amica mesagera de ganduri tenebroase e chiar Moartea, deci teme abordate de toti poetii lumii de-a lungul timpului.
Sincer mi-e foarte greu sa scriu prozaic despre un astfel de film care e mai mult o experienta intima personala a celui ce il vede decat un film care sa se supuna unei cronici obiective cu argumente. Adaugati la acest cocktail poezie-moarte-iubire si atmosfera unor spelunci sud-americane si o sa intelegeti de ce un astfel de film e mai mult o experienta ce trece direct prin aorta decat ceva ce se explica prin alte cuvinte.
E singurul film al lui Subiela pe care l-am vazut si probabil ca daca ar fi concurat cu oricare alt film in aceasta runda ar fi fost invins de Wenders (pe care chiar eu l-am propus in turneu), dar trebuie sa recunosc cu toata obiectivitatea ca El lado oscuro del corazon e un film ce mie mi-a mers mai mult la inima decat Im Lauf der Zeit
Intre doua filme (foarte) bune, votul meu e
El lado oscuro del corazon - Im Lauf der Zeit 1-0
|