[Windom]

Kings of the Road sau Im Lauf der Zeit (cu aproximație, În Trecerea Timpului) – în original titlul se potrivește mult mai bine, reușind să cuprinda multiplele sensuri ale evenimentelor ce se petrec pe ecran. Deși, “evenimente” e mult spus. Multe nu se petrec în cele aproape 3 ore de film. Cel puțin nu la nivel faptic. Cu toate acestea, filmul nu plictisește deloc. Nu există, propriu-zis un plot. Nu a existat un scenariu. Wenders si-a adunat, practic, echipa, intregul calabalic, si a pornit la drum. La fel facem si noi, alaturi de doua personaje tipice pentru universul lui Wenders – oameni carora viata le-a jucat festa dupa festa astfel incit, in momentul in care facem cunostinta cu ele, le gasim deja intr-o atitudine resemnata. Mai exact, pe Bruno il aflam astfel, Robert se „resemneaza” sub ochii nostri, dupa ce plonjeaza cu un Beetle in apa, intr-o actiune sinucigasa de tip kamikaze, executata cam in doi peri si fara tragere de inima. Cine se aseamana se aduna, cei doi s-au vazut, s-au placut si au pornit la drum. Asadar, un road-movie. Atipic. Ca in orice road-movie, insa, oamenilor nostri le ies in cale tot felul de personaje, mai mult sau mai putin ciudate.
Avem din nou de-a face cu o meditatie legata de scurgerea ireversibila a timpului, despre modul in care aceasta scurgere influenteaza destine, dar nu numai. Observam cum personajele avanseaza, in timp si spatiu, oferindu-si, ici-colo, momente de ragaz. In care opresc timpul pentru citeva secunde, in locuri in care timpul parca s-a oprit pentru totdeauna, si apasa rewind. Din negura timpurilor mai apropiate sau mai indepartate, ne sint evocate amintiri. Pentru unele personaje amintirile sint tot ceea ce mai conteaza. Traiesc (mai mult sau mai putin) anchilozati in aceste amintiri, sfirsind prin a fi striviti sub greutatea lor. Spre deosebire de aceste personaje secundare, eroii nostri reusesc sa-si pastreze o anumita detasare fata de tot ceea ce-i inconjoara, cu exceptia citorva momente in care trecutul ii ajunge din urma, fortindu-i sa o ia rapid din loc. Spre ce anume? Nu conteaza destinatia, importanta e calatoria, perceputa ca un act de evadare, ca revolta. Orice, numai sa nu „prinzi radacini”, sa nu devii leguma. Leguma precum tatal lui Robert. Cu care acesta din urma a epuizat orice cale de comunicare, folosind, ca ultima solutie, tiparnita, pentru a-i spune ceea ce nu i-a putut spune in cuvinte. Bruno are partea sa de experiente „frigide”, petrecindu-si noaptea cu o tipa insa nereusind altceva decit sa se culce cu ea. La propriu. Dorinta exista insa e atit de adinc ingropata incit nu mai poate fi exprimata.
Spre final, tonul devine nitel moralizator, singura cale de iesire din mocirla e actiunea, drumurile celor doi se despart, iar resemnarea e lasata in urma trenului ce goneste in acordurile lui Roger Miller. Un pic prea mult optimism subit, insa o alternativa eleganta la cele 2 ore si jumatate de pesimism light.

El lado oscuro del corazon – un film frumos intr-adevar. Poetic, atit la propriu cit si la figurat. Incepind cu prologul si pina la superbele cadre finale pe care se desfasoara creditele (mi s-a parut, de altfel, cel mai frumos moment din intregul film). Poezia e sublima de-a dreptul in anumite momente, cuvintele au impactul versurilor eminesciene susotite de un Caramitru in mare forma. Regizorul nu se poate abtine insa si trebuie sa impinga lucrurile dincolo de o anumita limita, filmul devenind astfel, de la un anumit punct, mult prea self-indulgent. Daca la inceput momentele suprarealiste, metaforele, sint atent dozate, asigurind sarea si piperul unui film, alminteri, limitat prin gen (love, love si iar love), ele incep, la un moment dat, sa-ti fie bagate pe git cu forta. Mai rau, sint menite a clarifica 100% anumite aspecte pe care fiecare ar trebui sa le interpreteze personal, la un nivel mai mult sau mai putin intim. Faza cu inima, spre exemplu, mi s-a parut extrem de lame, la fel si „zborul” personajului principal la intilnirea cu persoana iubita. Wtf? Si ca tot veni vorba de baiatul asta, iata un ditamai cliseu cinematografic, tocmai bun de pus in sectiunea respectiva de pe forumul nostru. Viril (cum altfel?), frumos (cum altfel?), nebarbierit, asa cum ii sade bine unui artist cu inimutza frinta. Mereu in cautarea dragostei, care, nu stiu cum se face, tocmai de Adonisii astia nu se leaga.
Asadar, ramine un film interesant, insa prefer complexitatea lucrurilor nerostite din Im Lauf der Zeit ardorii declaratiilor patimase rostite pe fata in El lado oscuro del corazon.

Votul meu merge la Wenders.