[dragonfly_drk]

Dido-Closer

Prima scrisoare!

"Mi-ai intrat în sânge. Ai intrat acolo ca un vierme şi ai început să îl sugi cu patos. Iar după ce în venele mele nu a mai rămas nimic, te-ai refugiat în stomacul meu. Ai lăsat acolo o umbră a ta, un mucus verde ce se stingr uşor pe pereţii acizi, i-ai calmat, i-ai enervat, i-ai gâdilat şi apoi iar i-ai liniştit. Mi-ai rupt mâinile şi te-ai mângâiat cu ele. Că aşa îţi place, să simţi degetele cum fug ca nişte mici animăluţe pe pielea ta lucioasă. Şi nu mi-ar fi plăcut să te opreşti aici iar tu ştiai aşa că mi-ai rupt şi un picior pentru că îţi place prea mult talpa.

Şi inima?

În inimă? În inimă cred că ai intrat atunci când mi-ai şoptit că te-ai îndrăgostit cu alte cuvinte. Unele criptice. Şi desigur, cum era şi de aşteptat când ai intrat în ea, nu te-ai mulţumit numai cu camera de oaspeţi pe care eu ţi-o rezervasem. Vroiai toată palpita aceea roşie aşa că ai căutat puţin prin sertarele ale cărui chei le-ai găsit după ce m-ai drogat cu nu ştiu ce substanţă inventată de mintea ta şi eu am turnat tot, dar absolut tot în paharul minţii tale. Ai căutat prin sertare şi ai găsit actul de proprietate al căsuţei ce creştea, şi creştea şi creştea văzând cu ochii. L-ai rupt, ai falsificat altul şi ţi-ai pus semnătura albastră pe el. Ai pus amprenta degetului arătător pe contract iar eu am simţit atunci un fior, o străpungere atât de puternică încât m-am pierdut în spasme ce par a fi ca un steag alb ce flutură sub vântul furtunii interioare. Sub incidenţa acelei tornade care rupe toată pielea organelor interne şi le lasă să refuleze în tot organismul ca un cancer argintiu, greu, sublim.

Ce drog? Ce praf sau verde când ochii tăi sunt cel mai ameţitor halucilogen inventat? Când mă pierd în ei, e ca şi cum aş cădea în abisul negru al tuturor gândurilor ascunse, şterse intenţionat în subconştient. Iar mintea mea, creierii mei arşi de tot fumul ăsta pe care îl scoţi pe gură sunt verzi, albaştrii apoi roşii, negrii. Îngeri şi draci dansează pe neuronii rupţi de vorbele amare sau dulci. Te ascult, te citesc şi ştiu că ceea ce ascult nu eşti tu iar ceea ce scrii nu sunt vorbele tale pentru mine sau ale mele pentru tine. Sunt aşa, o coincidenţă bizară a ceva ce se repetă… Vorbele îţi sunt ca un playlist pus pe repeat dar în care melodia e diferită şi totuşi aceeaşi de fiecare dată. Doar esenţa se schimbă. Suprafaţa e la fel. Şi ce e mai frumos? Să fi altul în interior sau să îţi schimbi masca de pe faţă? Nu cred că mai contează. Important e să schimbi ceva acolo, în sau pe tine ca să fie totul aşa… ca numai pentru noi.

Am o speranţă, sau un vis… de fapt, le aveam până când mi-am dat seama că poate nu e nevoie de nimic. Că poate toate lucrurile pe care mi le doresc se pot materializa mai pur în persoana ta. Şi desigur, poate am renunţat la ceva rău, ceva ce vroiam doar aşa, o singură dată sau de două, trei ori. Dar nah, vroiam să simt şi atât. Până la urmă, cred că e mai bine aşa… sau nu. Futui, nici eu nu mai ştiu…

Şi te fumez. Acum te fumez pe tine. Te-am rulat în foiţă de abis iar în tine am pus cei mai puri muguri de os, pisaţi uşor, prăfuiţi de-a lungul şi de-a latul. Iar când te-am aprins ai zburat puţin de lângă mine, te-ai plimbat prin cameră, ai sorbit din pahar ca să te stingi, dar eu te-am aprins din nou aşa că ai realizat că singurul loc în care mai poţi să stai fără să o arzi degeaba e lângă mine… sau nu… mai bine răsfirat ca un fum în tot corpul meu.

Ce drog, domnule? Ce drog când TU exişti?"