|
Teorema lui...Pasolini
Dialogurile sunt mult mai rare decat lenjeria imprastiata aproape ritual, la tot pasul, marcat de priviri lungi si tandrete erotica grava, plasata la limita intre suav si extrem.
Cuvintele sunt inutile in mare parte, pentru ca imaginile lui Pasolini graiesc de la sine. Iar aici vine partea impresionanta - desi actorii joaca practic fara grai, expresivitatea lor impecabila e absolut tot ce conteaza.
Dupa seductia erotico-mistica vine implacabil pedeapsa, destinele tuturor capatand rand pe rand turnuri dramatice. Greu de spus daca e vorba de pedeapsa sau de o intensificare maxima a fragilitatii fiecaruia, deoarece fiecare destin esueaza in ambiguitate, daca poate fi scuzata o asemenea observatie. Mesajul filmului devine si mai greu de cuprins atunci cand vedem cum Emilia (prima dintre servitoarele cu acelasi nume) capata grai si puteri mistice, de vindecatoare, in timp ce Odetta se transforma intr-o leguma catatonica. Pedepsele sau metamorfozele celorlalti difera mult si intr-un fel foarte confuz. Daca Pietro isi gaseste calea in expresionism (si homosexualitate) atunci in cazul Luciei cu oricat efort as face, in afara nimfomaniei initial latente, nu observ nicio schimbare. Poate cea mai ciudata paradigma e procesul dezumanizarii industriasului Paolo...
Un film extrem de static in care singura forma de deplasare, de regula intre conac si gradina (sau oriunde altundeva) este alergarea. O fuga oarecum disperata spre sau... de ceva. Un dute-vino smbolic. Probabil o reactie sugestiva atat pentru nerabdarea patimasa cat si pentru rusinea si remuscarea coplesitoare starnite de poftele trupesti scapate de sub control. De-ar fi sa dau o interpretare neconaminata de alte pareri acestor "sprinturi", m-as gandi la evadarea din granitele conventiilor, o lupta intre moralitate si ispita. Aici instinctele devin tot mai primare, asa cum o demonstreaza metamorfoza lui Paolo (finalul tipat marcand o posibila involutie catre primitivism animalic asa cum ar intrepreta unii).
De ce Teorema? Nu am reusit sa inteleg, pentru ca titlul depaseste complexitatea intregii alegorii. Sigur, sansele deslusirii misterului ar fi mai mari daca as citi cartea.
Sau daca as revedea (prin absurd) filmul de cateva ori. Ciudat film, ciudat mesaj. La prima vedere o varianta Pasolini a Zburatorului, amplificata si complicata cu profunde ramificatii constand in fetisism, homosexualitate fatisa si erotism sugerat. Totul pe o muzica un pic disonanta de Ennio Morricone (pe care o vad doar ca potentiator de gust).
Interesanta metafora. Foarte interesanta si stranie...
|