[zeno.marin]

Un proverb italian spune: "La sfarsitul jocului (de sah) si regele si pionul intra in aceeasi cutie". Asa ca asocierea dintre sah si moarte exista de ceva vreme iar o cautare a acestei teme poate sa mai dezvaluie alte exemple. Categoric alegoria e foarte puternica sub forma inegalabilei pelicule a lui Bergman.

Picturile lui Hieronymus Bosh ar fi prima asociere dintre modul socant de convingator prin care Bermgan reda atmosfera de ev mediu si realitatea lugubra a acelor timpuri salbatice si primitive. Acest element de legatura, sesizabil doar prin paradigma scenei cu pictorul, reda perfect elementul de grotesc ce stapaneste peisajul si vine la fel de intamplator precum modul in care Bergman se foloseste de actori pentru a-si reda propriile sale idei despre conflictele interioare de natura existentialista. Aceleasi tanguiri, aceleasi ganduri, aceleasi senimente de alienare, aceeasi atmosfera de abandon sufletesc, de izolare, de mizantropie educata sunt reluate si acum.

Si as putea continua aici mult si bine, dar nu am reusit sa inteleg niciodata cauza, ci doar sa vad un efect, o forma fara fond - vocea depresiei constante a lui Bergman prin cantecul actorilor gandind cu voce tare: "Oare trebuie sa ne facem din frica un idol si sa-l numim Dumnezeu?" sau "Este atat de teribil de greu de conceput sa-L poti percepe pe Dumnezeu prin propriile simturi? De ce se ascunde El intr-un nor de promisiuni eludabile si miracole invizibile?". Intreg filmul este asadar o alegorie tip "vanitas", cu decoruri fabuloase si costume extraordinare, a caror expresivitate este infinit mai mare in alb si negru decat ar putea reda orice film color contemporan. Ceea ce frapeaza iarasi sunt figurile actorilor, impecabil de realiste priin grotescul fizionomiei lor (vezi scena impresionanta a cortegiului de oameni care se autoflageleaza care culmineaza cu un monolog).

Numai ca realismul acestei capodopere se termina brusc si ne pomenim (inevitabil) cu prezentele feminine diafane, imaculate si recursive din filmele lui Bergman. Ma refer desigur Bibi Andersson care reuseste sa saboteze prin jocul ei un film intreg cu cea mai gratioasa ingenuitate. Sarmana Bibi - febletea mea cu antecedente - nu e singura, asa ca s-o iertam. Caci a jucat mai fandosit in alte filme - "Fragii salbatici" - care reapar in acest film, amestecati medieval cu lapte de capra. Sa nu le iertam nici pe Inga Gill sau Maud Hansson cu tipatul ei neconvingator si iata, nici pe Nils Poppe (Jof) de exemplu, jongleurul incepator cu un stil de interpretare excesiv de fortat si de copilaresc.

Scene si scene. Contrastante prin abordare, dar cu un contrast nedorit. O explicatie pe care o putem invoca pentru artificialitate exagerata este ca actiunea se petrece in evul ciumei bubonice, iar pe atunci cam asa erau piesele de teatru in realitate: grotesti, la randu-le. In acest context, scena primitiva de teatru este chiar savuroasa, pentru ca imi imaginez ca astfel aratau cu adevarat reprezentatiile actoricesti medievale. Explicatia insa nu rezista mult, caci stilul acesta de joc se regaseste si in alte filme ale sale. Si repet, acest lucru parca deranjeaza. Undeva dizolvate imperceptibil de film, se afla scene jucate cand primitv si infantil, cand bine si natural, cum de pilda ar fi episodul impresionant petrecut la carciuma. Nu pot sa cred ca acest contrast intre drama realista, jucata natural si scalambaiala de teatru de amatori poate sa fie ceruta ca si balans sau contrast de catre regizor, pentru a mari efectul dramatic. Sau asa sa fie?...

Marturisesc ca nu voi putea niciodata intelege sau sa ma impac cu contrastul intre desavarsirea profunzimii unor imagini, idei, metafore, alegorii sau orice figura de stil si "over-over-over-acting"...