|
Fragi salbatici
Iata ca am trecut si prin a treia experienta a vizionarii unui film al marelui Bergman si-mi vin in minte primele impresii, dar cu urme de indoiala si usoara tristete sau, voi fi onest, un pic de deceptie. Senzational episodul primului vis, ca premonitie pentru moartea care se strecoara prin usa dormitorului. A facut tot filmul pentru mine. Esenta de film, nu alta. Ratacirea pe strazile sinistre si necunoscute e un cosmar frecvent la multi, la fel de intalnit precum senzatia de abandonare, deziluzie si alienare exprimata atat de des in filmele lui Bergman. Ceasul fara limbi, expresia vesniciei unde timpul nu mai are consistenta, manechin cu chip contorsionat si mortul din sicriul care cade din dricul fara vizitiu au toate ceva comun: o presimtire sumbra pe care o are spectatorul. Nu ca ar fi previzibile, dar mai degraba potrivit ar fi "de ce iti este teama nu vei scapa", caci spaima vine ca rasplata la asteptare tensionata.
Cine nu s-a asteptat ca ceasul din buzunarul profesorului Borg sa fie replica zadarnica a ceasului de strada? Cine nu a intuit ca mana din sicriul intredeschis, cazut pe caldaram e chiar...el insusi? Tocmai aici e farmecul: cumva astepti ceva tenebros si tipic de cosmar sa se intample si chiar acel lucru se intampla. Interesant inceputul celuilalt vis, cel cu purgatoriul, umbrit din pacate de scena infidelitatii un pic cam de prisos. La fel de rafinat finalul, un vis frumos sau un sfarsit frumos de viata. Expresiv jocul exceptionalului Victor Sjöström fara de care am citit ca acest film nici n-ar fi existat. O nota buna si pentru superba Ingrid Thulin, simpatic si Max von Sydow in - cred - cel mai scurt si mai minor rol al carierei sale (angajat la benzinarie).
Totusi cu tot respectul pentru opera lui Bergman si echipa sa constanta de actori intreb: este permis sa-ti placa mai putin un film al unui mare regizor sau "orgoliul de cinefil" te obliga sa te extaziezi la toate?... Marturisesc ca m-au deceptionat profund secventele cu Bibi Andersson, jucand exagerat, cu voce monotna si recitand texte aproape cantate. De vina e structura frazelor ne-natural de elaborate si incredibil de artificiale. De-a dreptul insuportabili ca o pata de fragi salbatici pe un sort alb au fost si cei doi cabotini, "copiii" de pe bancheta din spate (trecuti bine de 30 de ani) cu pasiuni si discutii elevate despre filozofie, dar comportament de scolar (suturi in fund si sapca de strengar). Tot irelevante au fost si gemenele cu cozi impletite ca si intreaga scena nici macar nostima de familie, sau cuplul neconvingator din masina rasturnata.
Lumina excesiva o pot intelege, dar artificialiatea disonanta nu.
|