Filmul vorbit care te lasa mut
O pelicula "aseptica", radiind aceeasi lumina fabuloasa si imaculata care l-a facut celebru pe Bergman alcatuita pe alocuri din succesiuni statice de fotografii artistice. Din nou un film in acte, de data asta cu delimitari mult mai perceptibile decat la "Through a Glass Darkly". Din nou o intriga pe marginea nebuniei, mai mult schitata, insa suficient de prezenta incat sa permita fanteziei sa zburde in absolut orice directie.
Secventele trec fulgerator in fractiuni de secunda pe langa tine, socante, schizofrenice, cu imagini si idei recurente aduse inclusiv din alte flme, ireale si absurde ca un vis urat. Filmari din profil, in semi-intuneric sau lumina dumnezeiesc de uniforma, si meditatii teatrale, cu voce tare, aproape in versuri. Imagini supra-realiste, ultraviolente si socante pe alocuri precum sinuciderea celebrului calugar budist, dedublare, compasiune, vinovatie.
Si ce vedem? O cavalcada de simboluri tenebroase care creaza atmosfera unui psihic deformat - un paianjen, o rastignire, doi batrani in morga, un copil care nu-si gaseste locul intr-un pat situat undeva in neant, o oaie cu jugulara taiata. Primul impact e senzatia unui mister total, dorind a fi preludiul unei analize psihologice mai mult "artistice", marcate de parcurgeri la granita subliminalului.
Poate ca ar fi mai bine sa nu cautam mesaje ascunse acolo unde nu e cazul. E o capcana in care cad multi dintre cei care supraliciteaza intentiile artistice care de multe ori sunt doar decorative. In caz ca totusi insistam, putem imperechea acele fractiuni de imagini cu teme sau cu episoade care vor aparea mai tarziu in film.
Un film sugestiv si puternic dar minimalist, parca prea incaract cu simboluri, prea patetic. Caci patetic este cuvantul care descrie cel mai bine monologul interminabil al Almei, ajutata substantial de tacerea expresiva a semi-catatonicei Elizabeth. Si nu e clar pana la urma cine are mai multa nevoie de terapie, pentru ca de fapt Alma este cea care se foloseste de actrita sa-si vindece constiinta destainuindu-se, creand un zbucium nefiresc de profund si o apropiere excesiva intre cele doua.
Aceata pendulare exagerata intre intimitate si senzualitate, parasire si auto-alienare, intre confesiune increzatoare si tradare creaza o consistenta temei, dar din pacate exista scene supraincarcate du dramatism (vezi scena cu Gunnar Björnstrand). Ideea prezentarii aceluiasi monolog din ambele perspective (Bibi Andersson vs. Liv Ullmann) este fantastica, iar asa ceva determina atributul de arta in filmul lui Bergman. Din pacate punctul culminant, cu jumatatile de personalitate puse una langa alta, ca intr-un film mut, mi se pare indoielnica si strica gustul. Vazand-o ai senzatia ca cineva iti explica un banc pe care tu de fapt l-ai inteles. Pacat, nu era necesara....
O incheiere circulara si seaca precum aceasta propozitie.
|