[SMC]

Manipularea unui bolnav psihic




In 1957, replica regimului comunist din Romania la inabusirea revolutiei ungare de catre Uniunea Sovietica din 1956, a constituit-o o serie de arestari, mai ales in randurile intelectualitatii, atat in scop preventiv (de a suprima orice initiativa revolutionara in tara), cat si in eventualitatea unor colaborari dintr-e Securitate si cei anchetati. Manusi Rosii, ecranizarea romanului omonim, autobiografic, scris de Eginald Schalattner, propune – dupa spusele regizorului Radu Gabrea – “o cronica aproape exacta, minutioasa, despre tortura psihica”. Si asta si reuseste. Filmul, a carui actiune se petrece aproape numai in inchisoare, se releva ca o investigatie psihologica detaliata, cu obiectivul fixat pe o succesiva depersonalizare a unui tanar scriitor sas, Felix Goldschmidt (Alexandru Mihaescu) – silit, dupa doi ani de detentie, sa-si tradeze prietenii si fratele, membrii ai unui cerc literar, cu pozitie anti-comunista.
Pentru Radu Gabrea, fidelitatea reproducerii unei scrieri memorialistice intr-o opera cinematografica, s-a dovedit, in cazul de fata, total neinspirata. Spre deosebire de inteligenta si subtilitatea “sociologismului vulgar” – un “surogat” siret al realismului socialist – din Prea mic pentru un razboi atat de mare (1969), la resemnarea unui tezism expozitiv al unei teme ingrate – reforma agrara – din Dincolo de nisipuri (1973), pana la Furchte dicht nicht, Jakob (1981), primul lungmetraj din perioada germana - dupa nuvela O faclie de Pasti, de I. L. Caragiale - , film de o redutabila analiza psihologica, si nonconformistul omagiu adus lui Reiner Werner Fassbinder prin meditativul Ein Mann wie Eva (Un barbat ca Eva, 1984) – toate cu o semnificativa, desi contestata, amprenta auteurista, Manusi rosii, este un proiect comod, de serie, intocmai ca si Calatoria lui Gruber, in care empatia paleste in fata re-crearii traumelor traite de protagonist. Aceasta prioritate a scenariului, morfolit de patru persoane (incluzandu-l si pe regizor) - ceea ce a facut filmul sa-si piarda echilibrul dramatic si directiile - , de a reconstitui, cu orice pret, modalitatile de tortura prin care detinutii erau obligati sa vorbeasca, este incompatibila, in primul rand, cu interpretarea submediocra a actorului Alex Mihaescu – personajul cheie in poveste, in jurul caruia graviteaza intreaga actiune. El nu este un bolnav psihic credibil, gama lui de expresii limitandu-se doar la niste bosumflari juvenile – intre stari de suferinta, resemnare si incertitudine. De asemenea, momentul de tranzitie (din opozant in colaborator) este indeslusibil. In al doilea rand, trecutul tanarului – schitat in flashback-uri – nu patrunde suficient in intimitatea relatiilor de prietenie pe care el le avea cu cei pe care va urma sa-i tradeze. Drept pentru care, actul tradarii nu functioneaza decat la nivel narativ. Nici nu mai conteaza ca in spiritul si sprijinul minutiozitatii unei reconstituiri cat mai exacte, filmul e un conglomerat de ideologii, ambitii, credinte, date, citate, etc – ori ca anchetatorii sunt evocati ca niste bufoni galagiosi (se aproba, se completeaza, fac pe “bunul” si “raul”, dau vina unul pe altul). Astfel, Manusi Rosii, nu ramane decat povestea schematica a manipularii unui biet bolnav psihic.