nu cred ca a rulat la noi, s-ar putea sa il confunzi.
filmul asta de care vorbim - ce va fi si la tiff - a luat camera d'or anul trecut la cannes.
eu l-am vazut la londra in festival (asta e fain la festivalul de la londra, ca aduc acolo tot ce e mai bun in cannes, berlin, venetia si locarno in anul in curs) si atunci am scris:
Ultimul film al zilei a fost
Ano Bisiesto, Camera d'Or la
Cannes 2010, o poveste realizată de australianul Michael Rowe în Mexic. Filmul urmăreşte viaţa Laurei, suspendată între un serviciu anost la o revistă locală, problemele din trecutul său (care pot fi intuite la un moment dat cînd amantul său o întreabă cînd şi cu cine şi-a pierdut virginitatea - cel mai slab moment al filmului, nu fiindcă Laura nu răspunde, ci fiindcă sugerează un trecut dificil, care ar putea explica deviaţiile ei actuale - pe care le pomenesc mai jos) şi o singurătate istovitoare. Se refugiază în sex. Dar şi aici beneficiază doar de un amant care nu face mare brînză şi mai şi pleacă la nevastă imediat ce ejaculează. O mai vizitează fratele ei să se confeseze.
Într-o seară viaţa ei capătă culoare. Îl întîlneşte pe Arturo, un tip care-i oferă partide de sex zdravene. Filmul aici îşi face evidente propunerile, în fanteziile pe care cei doi şi le împlinesc. Ca şi la David Lynch, doar că restrîns la un parcurs sexual, filmul devine o poartă spre subconştient. Tot ce e depozitat acolo ca dorinţă, ca nevoie şi joc sexual, iese la iveală între cele două personaje, iar filmul devine mijlocul prin care noi, ca spectatori, avem acces pe culoarele subconştientului. Rowe încearcă să construiască povestea încît spectatorul să aibă necontenit în faţă întrebări care privesc propria persoană, propriile dorinţe şi fantezii. Latura sexuală de pe ecran nu e construită ca erotism, ca pasiune, ci e privită clinic, spectatorul e ţinut la distanţă emoţional. Problema e că nu întotdeauna reacţiile personajelor sînt credibile: de exemplu, indiferent de fantezia pusă în practică - la un moment dat Arturo o arde cu ţigara pe Laura - partida de amor se termină cu ei doi îmbrăţişaţi, ca şi cum nimic grav la nivel fizic nu s-ar fi petrecut. Ori arsurile cu ţigara nu trec în cinci minute, de exemplu. Şi nici dragostea nu ţine loc alifiilor necesare vindecării pielii.
Astfel de reacţii ale personajelor subliniază şi mai tare natura didactică a proiectului (investigaţie a subconştientului, interogaţie a spectatorului). Totuşi, filmul îşi expune clar instrumentele, reducerea unei vieţi (a Laurei) la un parcurs sexual din ce din ce mai extrem e asumata. Anno Bisiesto nu e un proiect la fel de de şocant şi de bine susţinut cum e Taxidermia, dar e suficient de provocator cît să explice un premiu precum cel de la Cannes.