[dragonfly_drk]

O partida de sah nu?

logic. castigatorul ia tot. daca eu castig... voi cere nemurire

Ideea asta, care probabil se vrea un fel de acceptare matura a inevitabilitatii mortii, mi se pare extrem de puerila. Sa te vad eu cu un copil de cateva luni (pe care presupunem ca-l iubesti), indragostita pana peste cap de noul tau sot, asteptand moartea ca sa-i razi in fata.

deocamdata sunt la o varsta la care imi pot permite sa gandesc asa. tu consideri gandirea asta puerila. ok, mi-o asum... nu e nicio problema. e doar o parere pe care ti-ai expus-o si nu m-a atacat intratat incat sa te contrazic mai ales ca de cele mai multe ori, recunosc, ma incadrez in categoria pe care ai mentionat-o. si totusi, (si aici poate gresesc) sunt sigura ca la fel voi gandi si mai incolo. daca prin absurd, sa spunem, voi trece prin scenariul mentionat de tine mai sus, well... consider ca cel mai bun lucru pe care as putea sa il fac in acel moment ar fi sa fiu alaturi de cei pe care ii iubesc si sa le ofer niste ultime clipe placute. asa isi vor aminti si ei de mine cu drag iar eu voi muri impacata. cel putin asa sunt de parere ca ar trebui sa faca un om normal care cat de cat gandeste. desigur, ma va durea. insa moartea e inevitabila si pana la urma trebuie sa acceptam ideea asta.

Hai sa fim seriosi, nimeni nu vrea sa moara, decat daca e depresiv... sau poate extrem de religios si crede ca trebuie sa moara pentru a fi o fiinta implinita, completa sau mai stiu eu ce. Dar un om normal, pana si un om nebun, nu vrea sa moara si ii e frica de moarte, chiar daca nu recunoaste sau nu-si da seama pe moment.

eu nu am zis ca vreau sa mor. am spus ca stiu ca o sa vina si ca o astept. ca defapt, fara sa vrem, asta facem toata viata. asteptam sa murim. (desigur, e o metafora)

Constientizarea asta a fricii imi aduce aminte de senzatia cand ai gresit ceva si-ti pare extrem de rau, ti-e frica sau te incearca alte sentimente nedorite, iar apoi, cand lucrurile se rezolva, uiti de ce ai trait atunci si repeti aceleasi greseli. Ideea e ca nu devii constient de anumite lucruri decat atunci cand esti in toiul lor, si pana si experienta lor s-ar putea sa nu mai conteze odata trecut cu bine de acel moment. Exemple foarte bune sunt cele ale alcoolicilor care abia ce primesc un nou ficat si-l stica in cateva luni tot de la bautura.

aici ai dreptate. no comment.

Vad atata lume care zice ca e impacata cu faptul ca fumatul poate provoca cancerul pulmonar (si altele), dar ma intreb cati mai considera ca s-a meritat sa traiasca asa cum au vrut ei, "o viata mai scurta, dar plina de placere", atunci cand doctorul le spune ca mai au cateva luni de trait?

well... pai, si eu fac parte din categoria de oameni "impacata". consider fumatul o placere (stiu, e doar o scuza pentru viciu) si nu vreau sa ma las. de aceea nici nu spun ca nu pot sa ma las... nu sunt genul care sa imi gasesc scuze de genu. pur si simplu, daca ma intreaba cineva de ce nu ma las, avand in vedere ca eu nu am voie sa fumez pentru ca oricand pot sa caput de la o tigara, le raspund ca nu vreau. e un risc pe care mi-l asum si de care sunt constienta. e o adrenalina care imi pompeaza in vene si nu vreau sa renunt la ea. ma joc cu moartea iar in momentul in care se va intampla chiar nu o sa imi para rau. (si nu ma contrazice... sunt 100% sigura de ceea ce o spun). si nu... LA ORA ASTA nu sunt nici depresiva nici fantaica religioasa. pur si simplu traiesc dupa legile mele si nu dupa cele pe care viata mi le impune.
si desigur, nu sunt atat de cretina incat sa spun ca in ultima clipa voi zambi. sunt constienta ca voi avea o spaima, in fond doar in ultima clipa constientizezi cu adevarat ce se inatampla. pana atunci, iti poti doar imagina. iar pana in clipa aia, mie nu imi va fi frica. ce va fi dupa, well... nu va fi nimeni langa mine sa vada...