Originally Posted by dragonfly_drk:
|
sa imi bata si maine la usa ca ii deschid cu cea mai mare placere si ii dau si o cafea daca vrea si daca pofteste (ma refer la moarte)
|
O partida de sah nu?
Originally Posted by dragonfly_drk:
|
nu mi-e firca de ea pentru ca deja m-am obisnuit cu existenta ei si cu gandul ca intr-o zi o sa vina si la mine... (can't wait for it... sa-i rad usor in fata si sa ii spun cat e de proasta)
|
Ideea asta, care probabil se vrea un fel de acceptare matura a inevitabilitatii mortii, mi se pare extrem de puerila. Sa te vad eu cu un copil de cateva luni (pe care presupunem ca-l iubesti), indragostita pana peste cap de noul tau sot, asteptand moartea ca sa-i razi in fata.
Hai sa fim seriosi, nimeni nu vrea sa moara, decat daca e depresiv... sau poate extrem de religios si crede ca trebuie sa moara pentru a fi o fiinta implinita, completa sau mai stiu eu ce. Dar un om normal, pana si un om nebun, nu vrea sa moara si ii e frica de moarte, chiar daca nu recunoaste sau nu-si da seama pe moment. Constientizarea asta a fricii imi aduce aminte de senzatia cand ai gresit ceva si-ti pare extrem de rau, ti-e frica sau te incearca alte sentimente nedorite, iar apoi, cand lucrurile se rezolva, uiti de ce ai trait atunci si repeti aceleasi greseli. Ideea e ca nu devii constient de anumite lucruri decat atunci cand esti in toiul lor, si pana si experienta lor s-ar putea sa nu mai conteze odata trecut cu bine de acel moment. Exemple foarte bune sunt cele ale alcoolicilor care abia ce primesc un nou ficat si-l stica in cateva luni tot de la bautura. Vad atata lume care zice ca e impacata cu faptul ca fumatul poate provoca cancerul pulmonar (si altele), dar ma intreb cati mai considera ca s-a meritat sa traiasca asa cum au vrut ei, "o viata mai scurta, dar plina de placere", atunci cand doctorul le spune ca mai au cateva luni de trait?