[Dl.cinematic]

Dom'le, nici nu prea are de ce sa se laude, omul cind a jucat, a facut-o pentru a avea din ce sa-si finanteze propriile filme.

Perfect de acord cu afirmația ta, exact asta a făcut Cassavetes. Dar, să nu uităm, totuși, că înainte de a fi regizor, Cassavetes a fost unul din cei mai redutabili actori de improvizație, comparabil la vremea respectivă cu teribilul de "la modă" Marlon Brando (care, btw, a spart câteva canoane și a demontat ceva prejudecăți atunci când s-a lansat în cinematografie). Nu degeaba școala de actorie pe care Cassavetes a fondat-o în NY (al cărei prim produs, "Shadows", este un adevărat tur de forță în materie de improvizație) s-a bucurat de succes și era cotată extrem de bine (vorbim aici de anii '50). Deci, imho, fără aceste calități actoricești, Cassavetes nu s-ar fi putut remarca în veci și nu ar fi putut nici să pună deoparte acei bănuți despre care vorbeai și tu. Exact din acest motiv mi-am permis să emit câteva păreri critice la adresa rolului interpretat de el în "Rosemary's...". Și dacă ar fi să mă rogi să îți dau exemple de filme în care Cassavetes a jucat bine (sau chiar foarte bine!), voi avea întotdeauna la îndemână cel puțin două exemple: "Husbands" și "The opening night". Ca să nu mai lungesc vorba, pur și simplu rolul din "Rosemary's..." a ieșit prost din motivul pe care îl menționam anterior: filmul este unul narativ-rigid, ceea ce echivalează, pe scurt, cu moartea improvizației. Ori, la capitolul ăsta, cred că e corect să o spunem pe-aia dreaptă: Cassavetes era cam pe dinafară. Pur și simplu nu ar fi avut cum să facă un rol convingător, cu atât mai puțin memorabil.

În privința filmului, reticența mea vis-a-vis nu provine dintr-o comparație eronată de "mere cu pere". Ori, chiar presupunând că aș fi căzut, într-adevăr, în capcana asta (ceea ce, sincer, nu cred că s-a întâmplat ), până la urmă, indiferent de genul filmului, tot timpul avem de-a face cu aceleași ingrediente: o structură narativă (care fie e bună, plauzibilă, convingătoare, fie nu), de un joc al actorilor (idem) etc. etc. Nu văd de ce ar trebui să coborâm standardele valorice, doar pt că vorbim de un horror. Pot spune cu toată sinceritatea că spre finalul filmului mi-a venit să zâmbesc, atât de neplauzibilă era derularea narativă "polanskiană". Nu-mi venea să cred, pur și simplu așteptam să se trezească unul din personaje dintr-un vis și să îmi confirme, pe această cale, impresia de maximă neverosimilitate (și hilaritate, așa cum deja am mai spus). După părerea mea, greșeala lui Polanski a fost că a dezvoltat narativ mult prea mult primele două treimi ale filmului iar finalul l-a înghesuit într-un pătrat atât de îngust, încât, în final, nu a făcut decât să dinamiteze întreaga construcție.

Sunt și alte lucruri care par "de mâna a doua" în film. De exemplu, e absolut necredibil faptul că sfârșitul creștinătății (anul 1 al Satanei) este facilitat în bună măsură de un complot în care este implicat Guy (personajul interpretat de Cassavetes, soțul Miei Farrow), ale cărui aspirații sunt absolut prozaice - își dorește să ajungă un mare actor! Fără să îmi propun să jignesc pe nimeni, mi se pare absolut penibil. Ca să fiu sincer, m-aș fi așteptat la o miză ceva mai consistentă, nu la mărunțișuri de acest gen. Ar mai fi și alte lucruri (depreciative ) de spus despre film, dar scopul nu este în niciun caz să demonstrez că eu am dreptate, în dauna celor care au opinii diferite de a mea...Adevărul este, probabil, încă o dată, undeva la mijloc!