Cinemagia Forum - View Single Post

SMC · 17 Apr 2011, 15:53

NexT 2011: Surprize

Intocmai ca in anii trecuti, Festivalul International de Film NexT a juxtapus in diversitatea-i caracteristica exercitii de stil, mixturi de genuri, experimente video si audio, colaje, povesti reformulate in totalitate de montaj (sau de lipsa lui), concepte puternic personalizate dar si creatii zamislite parca de cineasti profesionisti, reusind sa selecteze, in al 5-lea an, cele mai bune scurtmetraje aflate in competitie – din trei editii, cate am vazut. Varietatea filmelor selectionate (in competitie dar nu numai) au reusit sa multumeasca atat publicul cat si criticii, insa nu alternand bramburesc genuri si viziuni de la o proiectie la alta intr-un disperat demers de a-si tine spectatorii lipiti de scaune, ci surprinzand (sau socand) tematic si regizoral, dovedind si o riguroasa oranduire a filmelor alese spre rulaj. De fapt, din ceea ce am vazut, cred ca NexT-ul din acest an s-a desfasurat sub egida surprizei – acesta fiindu-i ,de altfel, si semnul distinctiv.

Asadar…

Inceput de secol 19. O cursa de cai umple o arena dintr-o metropola spaniola. Caii tasnesc spre pista fara calareti, care in mod inexplicabil raman – literalmente – spanzurati in suporturi, cu mainile legate la spate. La gran carrera, soc(ant)- colaj de 7 minute, imbina un minut de materiale reale de arhiva cu animatia si adaugarile propriu-zise. Scurtmetrajul care a necesitat o munca de un an, capteaza intr-un montaj dens umor negru si chipuri evocatoare de stupefactie si isterie. Figuri de oameni filmate aleator – in gros-plan – ,euforia generata de un eveniment major, local, autenticitatea plastica a recrearii inceputului de secol, te face sa te intrebi daca modelul regizorului Kote Camacho nu l-au constituit cumva celebrele colaje de materiale de actualitati filmate de Dziga Vertov, inainte de anii ’20. Exemplara mostra de Nou Cinema Romanesc, Adulterul (regia Peter Kerek), este o bijuterie de 30 de minute, ce pare doar zamislirea mintii lui Razvan Radulescu. Cadrele lungi, aparenta banalitate a unor activitati casnice, conversatiile de durate considerabile la telefon ce “pun carne” pe niste oameni nevazuti, precum si directiile lente dar sigure pe care scenariul le urmeaza spre o incontestabila transcendere, fac din Adulterul o reflectie in scurtmetraj al filmului Felicia, inainte de toate, ba chiar aducand un plus de simbolistica, tensiune si empatie. Din pacate, “satul de aceasta formula” – asa cum isi exprima regretul selectionerul filmelor, dupa ce-i marturisisem cat de mult imi placuse frantura radulesciana – marea majoritate a publicului s-a foit incontinuu, a cascat, a fosnit programe, a mestecat pufuleti. In orice caz, Peter Kerek este un regizor de care vom mai auzi. Si inca foarte curand. Sunset from a Rooftop marcheaza dezinvolt prietenia a doua tinere si a drumului pe care il parcurg in cealalta parte a orasului, spre o petrecere. Doar ca nu apusul de soare le va invada chipurile de lumina, ci efectul bombardarii orasului in care locuiesc. Suntem in 1999, iar Belgradul este asaltat de Nato. Un emotionant poem despre distrugere si complacere! Elena patrunde incisiv in neinteleasa lume a adolescentilor si a simtamintelor lor: a celor populari si a celor “invizibili”. O fata batuta si batjocorita de propria-i familie atrage atentia unui baiat din vecinatate, aparent preocupat doar de el insusi. Ambiguu, cu excelente interpretari, acest semnal de alarma alege, la un moment dat, sa manifeste o forma de voyeurism preluata din Rear Window. Al doilea scurtmetraj regizat de Yannik Muller dezvolta in 20 de minute o realitate crunta, prea des ignorata. Descrierea oficiala a plotului din Le Tiroir et le corbeau suna exact asa: “O tanara se insinueaza in bratele unui tanar care incearca sa uite de o alta tanara…”. Insa din acest scurtmatraj de animatie non-dialogat (in care o fata ghemuita intr-un dulap de catre un baiat ce doarme majoritatea timpului pe o saltea din coltul unei camera vopsita in alb, revopsita apoi dupa placul unei alte fete ce pare sa-i fi luat locul celei prizoniere – totul pe fundalul croncanelilor unui corb ce face ca obiectele din camera sa se miste zgomotos) n-am simtit decat o simbolistica tampa, receptata tarziu si aia, dupa ce “trenant” am crezut ca-i cuvantul cel mai potrivit de a descrie aceste foarte lungi 14 minute.
O poveste despre pastrarea echilibrului mental si moral intr-un spatiu claustrofob (un submarin), ce musteste de violente si testosteron, Deeper than Yesterday (castigator al unui binemeritat premiu Cristian Nemescu pentru regie), unifica inubliabil un titlu aparent pur literar cu starile de spirit ale oamenilor aflati la bord, pregatiti, acum, de un ultim act, menit sa le spulbere si ultima farama de umanitate ramasa: necrofilia. Un anticipat feedback favorabil, rasunator, l-a avut documentarul-farsa The Chronoscope (primul din doua filme castigatoare ale premiului publicului). Legenda autodidactei Charlotte Keppel si a inventiei sale (un aparat ce reda in imagini trecutul “glorios” al rasei ariene) a atras, prin prisma descoperirii nabadaiosului mecanism si a dezinvolturii cu care tanara savanta rasturna teoriile stiintifice ale decadei trei, invidie, controverse si, in cele din urma, blamare. “Istoria este scrisa de om. Istoria omenirii este gravata in lumina”, este, para-se, singurul cuget lasat de tanara Charlotte, analizat astazi, cu umor si nostalgie, de trei istorici si teoreticieni. Narat de Jeremy Irons, din saltaretul colaj vor trebui sa treaca minute bune pana cand totul nu se va dovedi decat o minutioasa si elaborata gluma – a adevaratului magician din intreaga ecuatie: regizorul-scenarist Andrew Legge.
Spectaculos puzzle (parte narat, parte muzical), La huida (marele castigator al trofeului NexT), asociaza intr-o uimitoare viteza narativa si regizorala o bacnota de 50 de euro de pe trotuar cu goana unui individ ce pare sa fi jefuit o banca. O guma de mestecat, o lesa, o pata de forma Australiei pe un perete, o cutie de bere, un semafor indoit, un complice ce se inchipuie Lee Marvin, o ceasca de cafea varsata pe mana unui consumator dintr-un bar si un hipiot uimit, solutioneaza succesiv motivele pentru care bacnota se afla pe caldaram. Minutios gandit, in buna credinta a filmelor-puzzle ( intr-un tur de forta de doar 11 minute), dar totusi supraevaluat! Strung Love l-am vazut pentru a doua oara (dupa premiera de la CineMAiubit). Dincolo de omagiul adus – in accente parodice – genului western si comediilor romantice americane (clasice), filmul lui Mircea Dragomir este un regal al executiilor meticuloase servite compartimentelor plastice si al unei recognoscibile – si impecabile - reconstituiri a desfasurarii activitatilor extrascolare dintr-un liceu pre-decembrist (Campina, 1984). Ramanand in spatiul scurtmetrajului romanesc recent, filmul aduce in prim-plan o tema care s-a mai vazut si in Outrageously Disco (popular de asemenea, disco-filmul lui Nicolae Constantin Tanase, aflat in competitia de anul trecut, vorbea si el despre dragoste, solidaritate, baiat bun versus baiat rau, insa intr-o Romanie inchipuita din anii ’80). Din pacate, scurtmetrajul lui Mircea Dragomir prezinta o majora problema la nivel de scenariu: doua dintre personajele secundare (cei doi profesori ce-si sustin necontenit, fiecare, favoritii – intr-un concurs de batut nituri - ,altminteri personaje de reala importanta in subplotul filmului) detin, paradoxal, un indoielnic folos in naratiune, prin simplul fapt ca interesele lor (obtinute de pe urma castigarii “duelului” de catre oricare dintre cei doi elevi) sint prea vag insinuate, daca nu inexistente. Totusi, Strung Love este mai mult decat un inceput foarte promitator. Este dovada versatilitatii unui tanar regizor aflat la inceput de drum (vezi si Fotografia). Poate cel mai nelinistitor (si mai bantuitor) film din concurs a fost Helpless. Filmat exclusiv cu camera de pe umar, filmul anunta un thriller consistent inca din primul cadru. Tonul grav al dialogurilor, inserturile specifice filmului mut ce vor anticipa actiunile eroului si intalnirea sa cu un om necunoscut, o vrajitoare moderna intr-un costum de scolarita si instructiunile misterioase pe care le primeste de la aceasta pentru a scapa de un blestem vechi, conduc, prin modalitatea spunerii povestii din doua perspective diferite, la crima. Mixand mitologia chinezeasca cu propria-i inventivitate (altminteri,neverosimilul cu verosimilul), regizorul Li Yang nu s-a remarcat, din pacate, si ca un bun tehnician: imagini burate, nefocalizate suficient, neclaritatea planului-doi, decadrari, sint recurente in prima jumatate a filmului. Evitand melodrama, printr-un final cu happy-end, Clandestine Workshop (premiul Andrei Toncu pentru cea mai buna coloana sonora) patrunde empatic in lumea cusatorilor clandestini. Nevoiasi, oportunisti, iluzia unui trai mai bun, creioneaza cu un plus de originalitate (caci ramane greu de precizat daca cineva este cu adevarat personaj negativ in aceasta poveste) spectrul relatiilor dintre exploatati si exploatanti. Un singur plan-secventa survoleaza in jurul a opt persoane (acum, la sfarsitul cinei) in French Courvoisier. Se “citesc” reciproc, glumesc si discuta despre viata doar pentru a-si aminti sporadic moartea recenta a unui prieten drag lor. Spontaneitatea, improvizatia si puterea de a contura un portret chiar si prin dialoguri trunchiate si suprapuse, definesc cel mai bine scurtmetrajul regizoarei Valerie Mrejen – extrem de personal si pasional. Scurtmetrajul de animatie 2D, The Lighthouse, inspirat dintr-un poem intitulat “Paznicul farului iubeste pasarile prea mult”, melodrama intr-un singur act, traducere cosmareasca a absurditatii vietii, tragediei si catastrofei, filmul spulbera intr-o clipa linistea de pe malul marii. O furtuna naprasnica face ca sute de pescarusi sa se izbeasca nebuneste de far, scaldandu-l in sange, iar o nava aflata in larg sa se scufunde brusc. Iar singuraticul paznic nu poate face nimic. Superb, frenetic, crud, poemul vizual de numai 5 minute, reprezinta debutul renumitei desenatoare de origine bulgara, Velislava Gospodinova.
Surprinzatoare aparitie a minunatei actrite Arta Dobroshi in rolul unei femei ce reactioneaza, intr-o statie de autobuz, la furtul unui telefon! Regizorul britanic Daniel Mulloy, propune in Baby, cu prilejul interventiei femeii in mijlocul conflictului, o viziune ingenua dar inedita asupra aparentelor inselatoare si complicatiile vietii. Intr-un oras pestrit (Londra), intimitatea eroinei este invadata in scop nobil, usor necredibil, dar hrana pentru suflet: o complexa cronica a unei povesti de dragoste. Evocand teama, priviri, atingeri, gesturi, carne, Baby se configureaza insa necrutator ca o drama sociala. Executare fireasca, realista, intr-un scurtmetraj modest dar la obiect: First Aid. Un barbat isi viziteaza amanta pentru o intalnire pasionala chiar inainte de a se casatori. Prin spectre umoristice (al asa-numitului “prim ajutor” dat) si subiective, filmul zaboveste in ultimile momente pe chipul barbatului ce pare a lasa definitiv in urma ganduri, amintiri, o viata de burlac. “Deranjanta” tema (vorbim doar de un film iranian!) scurtmetrajul Ask the Wind exemplifica adevaratele fapte ce au cauzat pierderea pretiosului val al unei studente la arte si moartea unui satean. Autoritatile obtuze o invinuiesc pe tanara de moartea taranului, ce nu intentionase decat sa-i recupereze valul smuls de o furtuna aparuta din senin. Un film foarte puternic despre caile incredibile pe care le apuca cateodata destinul, dar si despre cum adevarul, in cele mai bizare circumstante, nu poate fi dovedit. Mai ales in Iran. Intertitlurile constituie baza naratiunii in Diane Wellington (mentiune speciala a juriului). Povestea fetei disparute, in varsta de 15 ani (in Dakota de Sud), in 1938, nu prea are legatura cu file-footage-ul ales, al carui scop ramane doar evocarea unor franturi de viata din societatea perioadei respective. Catapultand un experiment audio, ce pare a simboliza strigatul disperat al tinerei catre lumea lasata in urma, filmul genereaza, intr-o ultima scena, un zgomot asurzitor. Splendoare si spectaculozitate vizuala, intr-o poezie cinematografica, La neige cache l’ombre des figures, filmul personal aduce in prim plan viata de zi cu zi a unor imigranti inghesuiti intr-o dubita, ce-si castiga traiul impartind flaiere publicitare. Oameni, profiluri, credinte si culturi diferite, amintiri, dezvolta ideea ca si cele mai nevinovate intentii pot avea efecte devastatoare – asupra mintii, sufletului si vietii. Scurtmetrajul lui Samer Najari ar fi meritat cel putin un premiu. Andi Vasluianu si Toma Cuzin (doi dintre cei mai solicitati actori in scurtmetrajul romanesc) ii interpreteaza, in filmul Ancai Miruna Lazarescu ,Apele Tac, pe Vali si Gregor. Incercarea strapungerii “cortinei de fier” prin traversarea Dunarii inot intr-o Romanie a anului 1985, ambitia lui Vali de a-si lua cu el si sotia (periclitand astfel intreaga initiativa - indelung gandita - de a trece fraudulos in Iugoslavia) acumuleaza prin jocurile remarcabile, mizanscena detaliata, executia inteligenta a sugerarilor de biografii, imagini de o admirabila limpezime si cadre indraznete, crescande tensiuni. Filmul a castigat ce-l de-al doilea premiu al publicului si premiul pentru cel mai bun scurtmetraj romanesc.
La sectiunea Prietenii Festivalului (II), din cinci scurtmetraje romanesti, trei au fost proiectate in premiera. Am vazut patru.
Marian Crisan incearca in Camelia acelasi limbaj regizoral pe care il utilizase si in lungmetrajul Morgen (explorarea naratiunii si umorului prin adancimi de camp), cu diferenta ca de asta data abordeaza provocatoarea portretizare ambigua a unui personaj nevazut (Camelia). Din pacate, orice ambiguitate este eradicata datorita directiilor multiple si simpliste ale dialogurilor si actiunile celor doua cupluri, in asteptarea unei persoane care nu mai vine. Asadar, o totala lipsa de continut esueaza conturarea portretului unui personaj ales sa nu apara in imagini. Satira dulce-acrisoara, despre “utilitatea” meseriei unor oameni ce implica numaratul masinilor care trec pe soselele patriei in vederea unor statistici solicitate de U.E.,Numaratoarea Manuala, in regia lui Daniel Sandu, vorbeste in cele din urma, prin evidentierea clara a punctelor dramaturgice, despre conflictul dintre generatii. Cea de-a doua jumatate a socantului film (de 60 de minute) scris si regizat de Radu Jude, Film pentru Prieteni, a scos publicul din sala pentru a-l intoarca inapoi, i-a facut pe cei mai sensibili sa-si acopere ochii cu mainile, a creat disconfort, repulsie, admiratie, iar pe mine m-a convins ca inca n-am vazut totul in cinema. Un barbat nevrotic (interpretat de Gabriel Spahiu, iarasi un actor des solicitat in scurtmetrajul romanesc), in pragul sinuciderii, inregistreaza un mesaj video pentru apropiati si familie. Cu o voce gatuita, emotionata, intr-o vizibila stare proasta si nelinistita in care se poate anticipa lesne urmarea, deprimantul si frustratul fost profesor de geografie, ajuns, acum, la capatul puterilor, reproseaza, acuza, cere indurare si intelegere, isi deplange mizerabila-i soarta (“…sunt un nimeni”, “…un cacat”, “…un vierme” – se confeseaza el familiei si prietenilor inainte de necugetatul act). Ceea ce va urma mesajului de 30 de minute, face ca filmul lui Jude sa fie aproape imposibil de privit. Pentru cei ce vor intentiona sa vada acest film nu pot spera decat ca au o inima tare, eventual o sensibilitate ce nu poate fi usor lezata. Personal, in momentul scrierii acestor randuri, mediumetrajului regizorului-scenarist n-as sti cum sa-i zic: o groteasca varianta cinematografica a oribilelor filmulete cu sinucigasi de pe youtube sau o adevarata capodopera. Foarte inspirata s-a dovedit regizoarea Luiza Parvu cand a hotarat ca povestea din Draft 7 sa fie spusa diferit fata de varianta gandita initial, chiar in dimineata in care “soarta” materialulului filmat avea sa fie hotarata definitiv la masa de montaj. Razgandindu-se in ultimul moment asupra modalitatii de spunere a povestii despre doi tineri actori ( ce se intalnesc intr-una dintre locatiile in care urmeaza sa filmeze o poveste romantica si, repetand scene din film, in asteptarea regizorului, descopera si construiesc personajele pe care le vor interpreta), autoarea alterneaza perpetuu ceea ce exerseaza actorii cu interpretarea personajelor carora deja le vor fi dat viata.

17 Apr 2011, 15:53	#8
SMC Guru Join Date: Jul 2010 Posts: 491	NexT 2011: Surprize Intocmai ca in anii trecuti, Festivalul International de Film NexT a juxtapus in diversitatea-i caracteristica exercitii de stil, mixturi de genuri, experimente video si audio, colaje, povesti reformulate in totalitate de montaj (sau de lipsa lui), concepte puternic personalizate dar si creatii zamislite parca de cineasti profesionisti, reusind sa selecteze, in al 5-lea an, cele mai bune scurtmetraje aflate in competitie – din trei editii, cate am vazut. Varietatea filmelor selectionate (in competitie dar nu numai) au reusit sa multumeasca atat publicul cat si criticii, insa nu alternand bramburesc genuri si viziuni de la o proiectie la alta intr-un disperat demers de a-si tine spectatorii lipiti de scaune, ci surprinzand (sau socand) tematic si regizoral, dovedind si o riguroasa oranduire a filmelor alese spre rulaj. De fapt, din ceea ce am vazut, cred ca NexT-ul din acest an s-a desfasurat sub egida surprizei – acesta fiindu-i ,de altfel, si semnul distinctiv. Asadar… Inceput de secol 19. O cursa de cai umple o arena dintr-o metropola spaniola. Caii tasnesc spre pista fara calareti, care in mod inexplicabil raman – literalmente – spanzurati in suporturi, cu mainile legate la spate. La gran carrera, soc(ant)- colaj de 7 minute, imbina un minut de materiale reale de arhiva cu animatia si adaugarile propriu-zise. Scurtmetrajul care a necesitat o munca de un an, capteaza intr-un montaj dens umor negru si chipuri evocatoare de stupefactie si isterie. Figuri de oameni filmate aleator – in gros-plan – ,euforia generata de un eveniment major, local, autenticitatea plastica a recrearii inceputului de secol, te face sa te intrebi daca modelul regizorului Kote Camacho nu l-au constituit cumva celebrele colaje de materiale de actualitati filmate de Dziga Vertov, inainte de anii ’20. Exemplara mostra de Nou Cinema Romanesc, Adulterul (regia Peter Kerek), este o bijuterie de 30 de minute, ce pare doar zamislirea mintii lui Razvan Radulescu. Cadrele lungi, aparenta banalitate a unor activitati casnice, conversatiile de durate considerabile la telefon ce “pun carne” pe niste oameni nevazuti, precum si directiile lente dar sigure pe care scenariul le urmeaza spre o incontestabila transcendere, fac din Adulterul o reflectie in scurtmetraj al filmului Felicia, inainte de toate, ba chiar aducand un plus de simbolistica, tensiune si empatie. Din pacate, “satul de aceasta formula” – asa cum isi exprima regretul selectionerul filmelor, dupa ce-i marturisisem cat de mult imi placuse frantura radulesciana – marea majoritate a publicului s-a foit incontinuu, a cascat, a fosnit programe, a mestecat pufuleti. In orice caz, Peter Kerek este un regizor de care vom mai auzi. Si inca foarte curand. Sunset from a Rooftop marcheaza dezinvolt prietenia a doua tinere si a drumului pe care il parcurg in cealalta parte a orasului, spre o petrecere. Doar ca nu apusul de soare le va invada chipurile de lumina, ci efectul bombardarii orasului in care locuiesc. Suntem in 1999, iar Belgradul este asaltat de Nato. Un emotionant poem despre distrugere si complacere! Elena patrunde incisiv in neinteleasa lume a adolescentilor si a simtamintelor lor: a celor populari si a celor “invizibili”. O fata batuta si batjocorita de propria-i familie atrage atentia unui baiat din vecinatate, aparent preocupat doar de el insusi. Ambiguu, cu excelente interpretari, acest semnal de alarma alege, la un moment dat, sa manifeste o forma de voyeurism preluata din Rear Window. Al doilea scurtmetraj regizat de Yannik Muller dezvolta in 20 de minute o realitate crunta, prea des ignorata. Descrierea oficiala a plotului din Le Tiroir et le corbeau suna exact asa: “O tanara se insinueaza in bratele unui tanar care incearca sa uite de o alta tanara…”. Insa din acest scurtmatraj de animatie non-dialogat (in care o fata ghemuita intr-un dulap de catre un baiat ce doarme majoritatea timpului pe o saltea din coltul unei camera vopsita in alb, revopsita apoi dupa placul unei alte fete ce pare sa-i fi luat locul celei prizoniere – totul pe fundalul croncanelilor unui corb ce face ca obiectele din camera sa se miste zgomotos) n-am simtit decat o simbolistica tampa, receptata tarziu si aia, dupa ce “trenant” am crezut ca-i cuvantul cel mai potrivit de a descrie aceste foarte lungi 14 minute. O poveste despre pastrarea echilibrului mental si moral intr-un spatiu claustrofob (un submarin), ce musteste de violente si testosteron, Deeper than Yesterday (castigator al unui binemeritat premiu Cristian Nemescu pentru regie), unifica inubliabil un titlu aparent pur literar cu starile de spirit ale oamenilor aflati la bord, pregatiti, acum, de un ultim act, menit sa le spulbere si ultima farama de umanitate ramasa: necrofilia. Un anticipat feedback favorabil, rasunator, l-a avut documentarul-farsa The Chronoscope (primul din doua filme castigatoare ale premiului publicului). Legenda autodidactei Charlotte Keppel si a inventiei sale (un aparat ce reda in imagini trecutul “glorios” al rasei ariene) a atras, prin prisma descoperirii nabadaiosului mecanism si a dezinvolturii cu care tanara savanta rasturna teoriile stiintifice ale decadei trei, invidie, controverse si, in cele din urma, blamare. “Istoria este scrisa de om. Istoria omenirii este gravata in lumina”, este, para-se, singurul cuget lasat de tanara Charlotte, analizat astazi, cu umor si nostalgie, de trei istorici si teoreticieni. Narat de Jeremy Irons, din saltaretul colaj vor trebui sa treaca minute bune pana cand totul nu se va dovedi decat o minutioasa si elaborata gluma – a adevaratului magician din intreaga ecuatie: regizorul-scenarist Andrew Legge. Spectaculos puzzle (parte narat, parte muzical), La huida (marele castigator al trofeului NexT), asociaza intr-o uimitoare viteza narativa si regizorala o bacnota de 50 de euro de pe trotuar cu goana unui individ ce pare sa fi jefuit o banca. O guma de mestecat, o lesa, o pata de forma Australiei pe un perete, o cutie de bere, un semafor indoit, un complice ce se inchipuie Lee Marvin, o ceasca de cafea varsata pe mana unui consumator dintr-un bar si un hipiot uimit, solutioneaza succesiv motivele pentru care bacnota se afla pe caldaram. Minutios gandit, in buna credinta a filmelor-puzzle ( intr-un tur de forta de doar 11 minute), dar totusi supraevaluat! Strung Love l-am vazut pentru a doua oara (dupa premiera de la CineMAiubit). Dincolo de omagiul adus – in accente parodice – genului western si comediilor romantice americane (clasice), filmul lui Mircea Dragomir este un regal al executiilor meticuloase servite compartimentelor plastice si al unei recognoscibile – si impecabile - reconstituiri a desfasurarii activitatilor extrascolare dintr-un liceu pre-decembrist (Campina, 1984). Ramanand in spatiul scurtmetrajului romanesc recent, filmul aduce in prim-plan o tema care s-a mai vazut si in Outrageously Disco (popular de asemenea, disco-filmul lui Nicolae Constantin Tanase, aflat in competitia de anul trecut, vorbea si el despre dragoste, solidaritate, baiat bun versus baiat rau, insa intr-o Romanie inchipuita din anii ’80). Din pacate, scurtmetrajul lui Mircea Dragomir prezinta o majora problema la nivel de scenariu: doua dintre personajele secundare (cei doi profesori ce-si sustin necontenit, fiecare, favoritii – intr-un concurs de batut nituri - ,altminteri personaje de reala importanta in subplotul filmului) detin, paradoxal, un indoielnic folos in naratiune, prin simplul fapt ca interesele lor (obtinute de pe urma castigarii “duelului” de catre oricare dintre cei doi elevi) sint prea vag insinuate, daca nu inexistente. Totusi, Strung Love este mai mult decat un inceput foarte promitator. Este dovada versatilitatii unui tanar regizor aflat la inceput de drum (vezi si Fotografia). Poate cel mai nelinistitor (si mai bantuitor) film din concurs a fost Helpless. Filmat exclusiv cu camera de pe umar, filmul anunta un thriller consistent inca din primul cadru. Tonul grav al dialogurilor, inserturile specifice filmului mut ce vor anticipa actiunile eroului si intalnirea sa cu un om necunoscut, o vrajitoare moderna intr-un costum de scolarita si instructiunile misterioase pe care le primeste de la aceasta pentru a scapa de un blestem vechi, conduc, prin modalitatea spunerii povestii din doua perspective diferite, la crima. Mixand mitologia chinezeasca cu propria-i inventivitate (altminteri,neverosimilul cu verosimilul), regizorul Li Yang nu s-a remarcat, din pacate, si ca un bun tehnician: imagini burate, nefocalizate suficient, neclaritatea planului-doi, decadrari, sint recurente in prima jumatate a filmului. Evitand melodrama, printr-un final cu happy-end, Clandestine Workshop (premiul Andrei Toncu pentru cea mai buna coloana sonora) patrunde empatic in lumea cusatorilor clandestini. Nevoiasi, oportunisti, iluzia unui trai mai bun, creioneaza cu un plus de originalitate (caci ramane greu de precizat daca cineva este cu adevarat personaj negativ in aceasta poveste) spectrul relatiilor dintre exploatati si exploatanti. Un singur plan-secventa survoleaza in jurul a opt persoane (acum, la sfarsitul cinei) in French Courvoisier. Se “citesc” reciproc, glumesc si discuta despre viata doar pentru a-si aminti sporadic moartea recenta a unui prieten drag lor. Spontaneitatea, improvizatia si puterea de a contura un portret chiar si prin dialoguri trunchiate si suprapuse, definesc cel mai bine scurtmetrajul regizoarei Valerie Mrejen – extrem de personal si pasional. Scurtmetrajul de animatie 2D, The Lighthouse, inspirat dintr-un poem intitulat “Paznicul farului iubeste pasarile prea mult”, melodrama intr-un singur act, traducere cosmareasca a absurditatii vietii, tragediei si catastrofei, filmul spulbera intr-o clipa linistea de pe malul marii. O furtuna naprasnica face ca sute de pescarusi sa se izbeasca nebuneste de far, scaldandu-l in sange, iar o nava aflata in larg sa se scufunde brusc. Iar singuraticul paznic nu poate face nimic. Superb, frenetic, crud, poemul vizual de numai 5 minute, reprezinta debutul renumitei desenatoare de origine bulgara, Velislava Gospodinova. Surprinzatoare aparitie a minunatei actrite Arta Dobroshi in rolul unei femei ce reactioneaza, intr-o statie de autobuz, la furtul unui telefon! Regizorul britanic Daniel Mulloy, propune in Baby, cu prilejul interventiei femeii in mijlocul conflictului, o viziune ingenua dar inedita asupra aparentelor inselatoare si complicatiile vietii. Intr-un oras pestrit (Londra), intimitatea eroinei este invadata in scop nobil, usor necredibil, dar hrana pentru suflet: o complexa cronica a unei povesti de dragoste. Evocand teama, priviri, atingeri, gesturi, carne, Baby se configureaza insa necrutator ca o drama sociala. Executare fireasca, realista, intr-un scurtmetraj modest dar la obiect: First Aid. Un barbat isi viziteaza amanta pentru o intalnire pasionala chiar inainte de a se casatori. Prin spectre umoristice (al asa-numitului “prim ajutor” dat) si subiective, filmul zaboveste in ultimile momente pe chipul barbatului ce pare a lasa definitiv in urma ganduri, amintiri, o viata de burlac. “Deranjanta” tema (vorbim doar de un film iranian!) scurtmetrajul Ask the Wind exemplifica adevaratele fapte ce au cauzat pierderea pretiosului val al unei studente la arte si moartea unui satean. Autoritatile obtuze o invinuiesc pe tanara de moartea taranului, ce nu intentionase decat sa-i recupereze valul smuls de o furtuna aparuta din senin. Un film foarte puternic despre caile incredibile pe care le apuca cateodata destinul, dar si despre cum adevarul, in cele mai bizare circumstante, nu poate fi dovedit. Mai ales in Iran. Intertitlurile constituie baza naratiunii in Diane Wellington (mentiune speciala a juriului). Povestea fetei disparute, in varsta de 15 ani (in Dakota de Sud), in 1938, nu prea are legatura cu file-footage-ul ales, al carui scop ramane doar evocarea unor franturi de viata din societatea perioadei respective. Catapultand un experiment audio, ce pare a simboliza strigatul disperat al tinerei catre lumea lasata in urma, filmul genereaza, intr-o ultima scena, un zgomot asurzitor. Splendoare si spectaculozitate vizuala, intr-o poezie cinematografica, La neige cache l’ombre des figures, filmul personal aduce in prim plan viata de zi cu zi a unor imigranti inghesuiti intr-o dubita, ce-si castiga traiul impartind flaiere publicitare. Oameni, profiluri, credinte si culturi diferite, amintiri, dezvolta ideea ca si cele mai nevinovate intentii pot avea efecte devastatoare – asupra mintii, sufletului si vietii. Scurtmetrajul lui Samer Najari ar fi meritat cel putin un premiu. Andi Vasluianu si Toma Cuzin (doi dintre cei mai solicitati actori in scurtmetrajul romanesc) ii interpreteaza, in filmul Ancai Miruna Lazarescu ,Apele Tac, pe Vali si Gregor. Incercarea strapungerii “cortinei de fier” prin traversarea Dunarii inot intr-o Romanie a anului 1985, ambitia lui Vali de a-si lua cu el si sotia (periclitand astfel intreaga initiativa - indelung gandita - de a trece fraudulos in Iugoslavia) acumuleaza prin jocurile remarcabile, mizanscena detaliata, executia inteligenta a sugerarilor de biografii, imagini de o admirabila limpezime si cadre indraznete, crescande tensiuni. Filmul a castigat ce-l de-al doilea premiu al publicului si premiul pentru cel mai bun scurtmetraj romanesc. La sectiunea Prietenii Festivalului (II), din cinci scurtmetraje romanesti, trei au fost proiectate in premiera. Am vazut patru. Marian Crisan incearca in Camelia acelasi limbaj regizoral pe care il utilizase si in lungmetrajul Morgen (explorarea naratiunii si umorului prin adancimi de camp), cu diferenta ca de asta data abordeaza provocatoarea portretizare ambigua a unui personaj nevazut (Camelia). Din pacate, orice ambiguitate este eradicata datorita directiilor multiple si simpliste ale dialogurilor si actiunile celor doua cupluri, in asteptarea unei persoane care nu mai vine. Asadar, o totala lipsa de continut esueaza conturarea portretului unui personaj ales sa nu apara in imagini. Satira dulce-acrisoara, despre “utilitatea” meseriei unor oameni ce implica numaratul masinilor care trec pe soselele patriei in vederea unor statistici solicitate de U.E.,Numaratoarea Manuala, in regia lui Daniel Sandu, vorbeste in cele din urma, prin evidentierea clara a punctelor dramaturgice, despre conflictul dintre generatii. Cea de-a doua jumatate a socantului film (de 60 de minute) scris si regizat de Radu Jude, Film pentru Prieteni, a scos publicul din sala pentru a-l intoarca inapoi, i-a facut pe cei mai sensibili sa-si acopere ochii cu mainile, a creat disconfort, repulsie, admiratie, iar pe mine m-a convins ca inca n-am vazut totul in cinema. Un barbat nevrotic (interpretat de Gabriel Spahiu, iarasi un actor des solicitat in scurtmetrajul romanesc), in pragul sinuciderii, inregistreaza un mesaj video pentru apropiati si familie. Cu o voce gatuita, emotionata, intr-o vizibila stare proasta si nelinistita in care se poate anticipa lesne urmarea, deprimantul si frustratul fost profesor de geografie, ajuns, acum, la capatul puterilor, reproseaza, acuza, cere indurare si intelegere, isi deplange mizerabila-i soarta (“…sunt un nimeni”, “…un cacat”, “…un vierme” – se confeseaza el familiei si prietenilor inainte de necugetatul act). Ceea ce va urma mesajului de 30 de minute, face ca filmul lui Jude sa fie aproape imposibil de privit. Pentru cei ce vor intentiona sa vada acest film nu pot spera decat ca au o inima tare, eventual o sensibilitate ce nu poate fi usor lezata. Personal, in momentul scrierii acestor randuri, mediumetrajului regizorului-scenarist n-as sti cum sa-i zic: o groteasca varianta cinematografica a oribilelor filmulete cu sinucigasi de pe youtube sau o adevarata capodopera. Foarte inspirata s-a dovedit regizoarea Luiza Parvu cand a hotarat ca povestea din Draft 7 sa fie spusa diferit fata de varianta gandita initial, chiar in dimineata in care “soarta” materialulului filmat avea sa fie hotarata definitiv la masa de montaj. Razgandindu-se in ultimul moment asupra modalitatii de spunere a povestii despre doi tineri actori ( ce se intalnesc intr-una dintre locatiile in care urmeaza sa filmeze o poveste romantica si, repetand scene din film, in asteptarea regizorului, descopera si construiesc personajele pe care le vor interpreta), autoarea alterneaza perpetuu ceea ce exerseaza actorii cu interpretarea personajelor carora deja le vor fi dat viata.