|
“Never Let Me Go” - mi s-a parut de o mediocritate si un conformism exasperante. Cred ca as fi preferat o ineptie completa scandalizanta in locul acestei placiditati inerte. Ca si la “The Road”, un alt film recent bazat pe o carte recenta, aceeasi conventionalitate lipsita de indrazneala, aceeasi corectitudine stilistica forestiera . Despre ambele filme vorbesc prin prisma anterioritatii lecturii fata de vizionarea ecranizarii. Acest gen de experiente sunt pentru mine un fel de farse tragice. Daca mai adaug ca in cazul lui “Never Let Me Go” , filmul a picat la mai putin de 48 de ore de cand inchisesem pentru ultima oara romanul lui Ishiguro, se poate infera cu usurinta ineluctabilitatea dezastrului. Dezastru care a constat printre altele in: cosmarul previzibilitatii si al lipsei de mister (nu ma refer atat la cel de nivel macro-epic legat de “cum se termina povestea” sau de alte articulatii fundamentale, cat la cel micro din fiecare scena luata in sine - aici, privite prin perdeua relatarilor ample de pe hartie, firele in mod normal invizibile ale papusarului apar acum ca niste odgoane in toata regula); insirarea repezita a momentelor “semnificative” (pun ghilimele pentru ca episoadele povestii originale se impart in semnificative si nesemnificative doar in capul autorilor), schematizate intr-un mod de-a dreptul vulgar si care culmineza cu mutilarea si pervertirea cheii de bolta a romanului si a catorva corolare importante ale ei. Cele trei importante interventii ale motivului casetei in carte, din care prima si ultima alcatuiesc complementar o veritabila piatra unghiulara a edificiului, doua sunt extirpate de la radacina iar una – cea principala – e mutilata in mod grotesc.
|