[ricutza]

Arta montajului in Aurora
Simplu, dar revelator deopotriva. O face prin mici salturi temporale, adica prin oarece incalcari ale regulii transpunerii timpului real in timp filmic (de altfel, in ceea ce filmul si rezida), insa in momente bine calculate, deloc intamplatoare (considerand ca autorul a fost nevoit sa “franga” actiunile unui om intreprinse in vreo treizeci si ceva de ore, in trei ore de transpunere cinematografica).

Nu prea inteleg faza cu regula transpunerii timpului real in timp flmic. Despre ce vorbesti mai exact?
Si sa fim seriosi, nu e Puiu marele erou care trebuie sa "franga" actiunile unui om din 30 de ore in 3 ore de transpunere cinemtografica. Ca s-au facut si filme care acopera durate de ani, decenii sau chiar secole...

Astfel, obligat de aceasta structura, Puiu tot trebuia sa regurga la montaj, dar nu neaparat si "cand" a ales sa o faca. In Aurora, orice ambiguitate este precedata de momente in care actiunea, ce-l poarta si aseaza pe Viorel in diferite locuri/ipostaze, devine mai ambigua, dar si invers.

Este total ambiguu (pentru mine cel putin) ce vrei tu sa spui despre ambiguitate.

De cel putin trei ori, numai in prima jumatate a filmului, Viorel este propulsat prin montaj, dintr-o stare afectiva proasta dar misterioasa, intr-o alta, mai misterioasa – exceptand al patrulea cadru – cred – ,relativ scurt, in care, intr-un plan indepartat, personajul va avea un dialog neauzit, in cadrul uzinei unde lucreaza, cu o persoana pe care nu o vom mai vedea in film. Ba mai mult, acest prim “dialog” ete rezultatul unei stari vizibil nelinistite, pe care personajul doar ce o afisase cu doua cadre mai devreme, dar nu-si va gasi niciodata relevanta in naratiune. Singura relevanta a acelei interactionari neauzite nu este decat un motiv al nelinistii pe care el o avusese inainte.

Mie mi se pare ca Viorel nu are cum sa fie propulsat intr-o stare misterioasa pentru ca el stie foarte bine ce face si de ce face ceea ce face. Iarasi, nelinistea pe care o amintesti nu are cum sa fie a personajului pentru ca desi noi nu auzim discutia lui din fabrica, el o aude, si mai mult, participa la ea. Am senzatia deci ca tu confunzi sentimentele personajuui din film, cu cele ale spectatorului din sala.
Dar chiar si asa, pot spune ca nu am resimtit nici un fel de neliniste vazand acest film, ci mai mult frustrare si enervare ca sunt atat de mult timp lasata pe dinafara.

Insa varful lancei al acestor catapultari ale personajului si actiunii prin montaj, il constituie trei situatii extreme de importante - atat pentru naratiunea filmului (ce se desfasoara uneori in locuri aparent lipsite de sens), cat si pentru personaj in sine, si prezenta lui acolo (implicit, a starilor pe care le-a avut si le va avea si a demersurilor pe care le va initia). In doua randuri, montajul il trimite undeva pe un camp, intr-o zona rurala, unde printre niste masini parcate, eroul nostru observa activitatea din fata unei case; pentru ca intr-un alt rand sa urmareasca, in magazin, dupa rafturi, o femeie care isi face cumparaturile.

Iarasi nu inteleg ce vrei sa spui, nu inteleg care sunt cele trei situatii extrem de importante si de ce consideri tu montajul ca fiind asa de special (si zic asta nu pentru ca el nu ar fi important dar nu reiese absolut deloc din afirmatiile tale)

Si dincolo de acest montaj (cu aferentul efect psihologic asupra personajului si spectatorului, dar si cu cauze narative), Cristi Puiu ne mai demonstreaza ca in cinema, timpul povestirii, al prezentului absolut, inseamna cu adevarat ambiguitate.

Serios? nu de alta dar ultima parte a filmului anuleaza total ambiguitatea intr-un mod usor gretos din punctul meu de vedere. Si zic asta pentru ca daca in 90% din film, spatiul in care personajul opereaza e total irelevant si lipsit de individualitate (pentru ca nu ne prea intereseaza unde locuieste, unde lucreaza, in ce oras se intampla actiunea, in ce timp etc), in ultima parte (a sectiei de politie) devine atat de pitoresc, atat de caracteristic romanesc incat se distruge toata magia necunoscutelor cu care se lucrase pana atunci.