[SMC]

Arta montajului in Aurora




In filmul lui Cristi Puiu, Aurora, la fel de important este "cand" se filmeaza anumite stari prin care trece personajul; cel putin, la fel de important, ca si "cum" se filmeaza ele si "cat" timp se filmeaza. Acest cinema pe care cineastul il practica in cel de-al treilea sau film (al prezentului, fara un trecut concomitent – vizual si/sau dialogal – ,ambiguu deci, pana in ultimul plan-secventa , cand ambiguitatea isi va releva sensul), depinde, intr-o masura vitala, si de montaj. Iar, uneori, momentele in care Puiu recurge la montaj, sint printre cele mai inteligent valorificate in cinema-ul pe care l-am vazut pana acum. Cum sporeste el ambiguitatea prin montaj, in loc sa mai elimine din ea (voit sau accidental, considerand ca in general, la un moment dat, in cinema, montajul constitue sudura necesara intr-o mai buna receptare a povestii)? Simplu, dar revelator deopotriva. O face prin mici salturi temporale, adica prin oarece incalcari ale regulii transpunerii timpului real in timp filmic (de altfel, in ceea ce filmul si rezida), insa in momente bine calculate, deloc intamplatoare (considerand ca autorul a fost nevoit sa “franga” actiunile unui om intreprinse in vreo treizeci si ceva de ore, in trei ore de transpunere cinematografica). Astfel, obligat de aceasta structura, Puiu tot trebuia sa regurga la montaj, dar nu neaparat si "cand" a ales sa o faca. In Aurora, orice ambiguitate este precedata de momente in care actiunea, ce-l poarta si aseaza pe Viorel in diferite locuri/ipostaze, devine mai ambigua, dar si invers.

De cel putin trei ori, numai in prima jumatate a filmului, Viorel este propulsat prin montaj, dintr-o stare afectiva proasta dar misterioasa, intr-o alta, mai misterioasa – exceptand al patrulea cadru – cred – ,relativ scurt, in care, intr-un plan indepartat, personajul va avea un dialog neauzit, in cadrul uzinei unde lucreaza, cu o persoana pe care nu o vom mai vedea in film. Ba mai mult, acest prim “dialog” ete rezultatul unei stari vizibil nelinistite, pe care personajul doar ce o afisase cu doua cadre mai devreme, dar nu-si va gasi niciodata relevanta in naratiune. Singura relevanta a acelei interactionari neauzite nu este decat un motiv al nelinistii pe care el o avusese inainte.

Insa varful lancei al acestor catapultari ale personajului si actiunii prin montaj, il constituie trei situatii extreme de importante - atat pentru naratiunea filmului (ce se desfasoara uneori in locuri aparent lipsite de sens), cat si pentru personaj in sine, si prezenta lui acolo (implicit, a starilor pe care le-a avut si le va avea si a demersurilor pe care le va initia). In doua randuri, montajul il trimite undeva pe un camp, intr-o zona rurala, unde printre niste masini parcate, eroul nostru observa activitatea din fata unei case; pentru ca intr-un alt rand sa urmareasca, in magazin, dupa rafturi, o femeie care isi face cumparaturile. Si dincolo de acest montaj (cu aferentul efect psihologic asupra personajului si spectatorului, dar si cu cauze narative), Cristi Puiu ne mai demonstreaza ca in cinema, timpul povestirii, al prezentului absolut, inseamna cu adevarat ambiguitate.