memento
Exceptional
Das weisse band este unul dintre cazurile rare in cinema in care un film utilizeaza imaginea alb-negru exclusiv pentru evidentierea expresivitatii figurilor unor personaje si a framantarilor lor – in contextul propriilor existente al perioadei evocate – si nu pentru a conferi peisajelor rurale vreo luminozitate aparte, conform unor norme estetice ale lui Dreyer ori Truffaut (din Ordet sau L’enfant Sauvage) sau de a servi pertinent o autenticitate stilistica vietii de la sat si a desfasurarii ei.
Mergand parca pe principiul “Culoarea ucide emotia personajului”, regizorul Michael Hanake se intrece pe sine cu acest film. Atmosfera alarmanta, sumbra, continuu apasata, dar aprig si detasat controlata, dezvolta caractere si intamplari tulburatoare in binecunoscuta-i ambiguitate , de asta data cu un plus de simpatie si inocenta ce le revine in totalitate copiilor si a insemnelor/traumelor pe care acestia umil si le reprima. Dar tocmai aceasta “nevinovatie” juvenila constituie pentru Hanake, si pentru majoritatea interpretarilor, transformarea acelor copii in viitorii nazisti din razboiul ce va urma la cativa ani evenimentelor.
Narat prin prisma consemnarilor unuia dintre personaje (invatatorul satului), filmul, contrabalansand metodele pedagogice cu “alarma”, demareaza ideea ca violenta naste la randu-i violenta si ca o serie de intamplari, oricat de bizare pot parea, sint rezultatul unei educatii obtuze, precare (de ce nu!) sau desavarsite, ori izbucniri violente, fatale, ale pedagogilor insisi. Jubiland cu complexitatea unei astfel de comunitati si a comportamentelor pe care aceasta il genereaza, desigur ca Hanake, un opozant convins si declarat al cinema-ului mainstream, nu vine in sprijinul acestor teorii decat cu variante. Dar el nu se multumeste cu presararea unor indicii sau favorizarea pistelor pe care le ofera spectatorului in cautarea explicatiilor logice din spatele misterului unui accident, a torturii unui copil handicapat, sinuciderii unui satean si declansarea unui incendiu din senin. Hanake construieste in jurul acestor mistere un cerc vicios, din care prea putine personaje i se sustrag si unde doar rezolutia data de gros-planurile chipurilor impenetrabile si impasive ale “duplicitatii” si “secretului” incearca sa ofere un raspuns actelor de atrocitate ce vor urma, de fapt, acelei perioade.