5 mituri despre "Eu cand vreau sa fluier, fluier"
1. Filmul ar avea "spil social".
Debutul in lungmetraj al lui Florin Serban este un film despre tecere, asteptare si reactionare. Toleranta si intoleranta, speranta si stigmatizarea - in fine, profilul personajului interpretat de G. Pistareanu ce "consuma nervos spectatorul" ( potrivit criticului A.O. Scott, in cronica de marti din New York Times), se intampla doar sa se afle intr-o inchisoare. Tanarul nostru s-ar fi putut afla foarte bine si intr-o si intr-o baza militara, care, functionand dupa rigorile oricarei armate, nu i-ar fi acordat in acel moment permisia ceruta/cuvenita. Asadar, filmul este departe de orice acuza la adresa metodelor metodelor folosite de personalul din penitenciarele romanesti (dar nu numai). Florin Serban nu condamna birocratia conducerii inchisorii in cauza si nici beligeranta garzilor. De fapt, tacerea si asteptare protagonistului nu se va dovedi, intr-un final, decat un lung proces al reactionarii; deci, o forma elaborata a unui caracter-surpriza, pe care regizorul l-a schitat inca din studentie (vezi scurt-metrajul "Jumatate de oras face dragoste cu cealalta jumatate").
2. Florin Serban "trimite" la modalitati mizanscenice tipice fratilor Dardenne.
Fals. In "Fluier" nu exista deschidere spre imagine care sa surprinda - intr-un fel sau altul - amanuntul semnificativ al detaliului conferit de habitatul personajului - asa cum stim ca fratii belgieni pluseaza "gravitatea narativa" prin prisma filmarii cu camera de pe umar. (Altminteri, cel putin o lunga paralela dintr-o cronica a unuia de-ai nostri zaboveste indelung si inutil asupra acestei comparatii, printr-o risipa de spatiu, de timp, de nervi.) Mai degraba, imbinarea cinema-ului "de observatie" cu cel "de improvizatie" - desi momentele acestui amestec de tendinte ramane dificil de identificat - conduce spre voyeurismul lui Gus Van Sant (vezi "Last Days" si "Paranoid Park", de ex.). Deci personajul e prioritar mediului din care face parte, contrar viziunilor dardenneiene - adica al unui anumit echilibru regizoral in care factorii externi (adancimile de camp, aici) nu altereaza decat accidental deciziile personale, nu voit.
- va urma-