Văzut, în sfîrşit. Trebuie să recunosc, mi-a plăcut.
Da, ideea de bază e simplistă, te întrebi pentru ce toată tevatura? Tevatura însă e totul aici, astfel că îţi ia gîndul de la a sta şi a analiza complexitatea ideii (reţeta blockbuster-ului ideal
).
Am fost plăcut surprins să descopăr foarte multe corespondenţe cu
Inland Empire: de la structură şi pînă la conceptele freudiene pe care ambele filme le abordează, legate de paternitate în
Inception, de maternitate în
Inland Empire. De asemenea, ambele filme abordează tema simbiozei spectator-cinema, modul în care realitatea de pe ecran ne alterează propria realitate, pentru ca noi, la rîndul nostru, să intervenim, asemenea arhitecţilor din Inception, în realitatea filmului şi să o modificăm după bunul plac – sîntem, în acelaşi timp, consumatori şi producători.
Există o asemănare izbitoare între structura narativă din Inception şi cea din
Inland Empire: există aceeaşi stratificare pe nivele – în Inception e vorba de spaţiul oniric, în timp ce în
Inland Empire avem de-a face cu proiecţii subiective ale realităţii. Diferenţa majoră constă în faptul că, în vreme ce în
Inland Empire se porneşte de la bază şi se ajunge în vîrf, în
Inception călătoria se face în sens invers. De asemenea, dacă subiecţii ce populează spaţiile onirice în Inception sînt conştiente de această stratificare, în
Inland Empire eroina nu are habar de acest lucru. Conştientizarea acestui fapt de către Susan/Nikki în
Inland Empire reprezintă corespondentul acelui „kick” din
Inception – în momentul în care eroina îşi dă seama de propria condiţie, avansează o treaptă către „suprafaţă”. Există asemănări şi deosebiri interesante între cele două filme şi în ceea ce priveşte construcţia/percepţia realităţii. Este o realitate îngrădită de subiectivismul personajelor. Această îngrădire e planificată în
Inception, dar această planificare lipseşte în
Inland Empire. Nikki nu îşi construieşte proiecţiile în prealabil ci le creează inconştient. Visele lui Cobb sînt alterate de către Mal la fel cum proiecţiile lui Nikki sînt orchestrate de către Fantomă. În ambele cazuri, eliminarea acestor interferenţe reprezintă singura soluţie pentru ieşirea la liman.
Interesant finalul cu titirezul. E clar că secvenţa a fost astfel imaginată încît să-ţi pui anumite întrebări, întrebări la care Cobb nu doreşte să afle răspunsul, abandonînd pe masă titirezul înainte de a afla ce se va întîmpla cu el. Iar cut-ul acela brusc din final îţi lasă ţie, ca spectator, verdictul final.
În concluzie, Nolan nu e Lynch, Empire State Building nu e Colosseum. Dar e interesant să urci pînă în vîrf măcar o dată...
7/10