|
Filmul unui fotograf
Povestea asasinului profesionist, alienat, intodeauna in alerta, ce-si cauta spre final, disperat, o potrita de prin care sa paseasca in "normalitate", este vazuta de regizorul Anton Corbijn in The American ca o suita de cadre-tabloid, intr-o estetica a reductiei, ce nu numai ca potenteaza si coloreaza maxim secventale, dar se configureaza ca o realizare de mare splendoare vizuala in care fotografia devine arta cinematografica. Pierde insa printr-un final triumfal-sentimentaloid, insinuat inca de prin actul doi.
Scaldat perpetuu cand in culori verzi, cand in culori rosii, acest regal al eclerajelor dovedeste un respect vadit si la nivel de incadraturi: importanta unor actiuni secventiale este data intodeauna de personajul din plan unu, iar limpezimea imaginii favorizeaza atat peisagistica fondala, cat si si actiunile care, cateodata, o preced. Efectele de sunet amplifica si ele tensiuni, prioritati, ale unor rare dar eficace (si surprinzatoare) scene de actiune, in care Clooney - in rolul tacutului si impasibilului Jack - il "contemporaneizeaza" prin tacere si gestica maniacala pe "cel mai melvilleian actor": Alain Delon - sigur, in Le Samourai.
Insa tonalitatile melodramatice alese pentru incheiere, desi par a sustine intentiile realizatorilor ( precum ca "nu am vrut sa luam in stapanire locatiile, ci sa ne lasam influientati de ele", sau "...am vrut sa vedem cum influienteaza locul deciziile lui Jack"), submineaza o naratiune vizuala, regizorala, traditionalista in spiritul noir-ului francez din decada a patra.
|