[c.ghevara]

Motivatia consta in faptul ca acest "cinema of slow" iti ofera un moment de respiro, de analiza, meditatie asupra a ceea ce ai vazut pina atunci pe ecran, de sedimentare a trairilor sufletesti stirnite, poate, in secventa precedenta. Empatia pe care o ai cu personajul devine astfel mult mai profunda.

Mie mi se pare tocmai pe dos. Toate personajele devin aproximativ egale. Nu vezi lucrurile din film cu ochii protagonistului. Fără un unghi al personajului principal, spectatorul se identifică mai greu cu el. De aici mi se pare empatizarea redusă şi senzaţia că filmul este mai sec, neutru, lipsit de sentimente. Desigur, depinde foarte mult de film, de cum înţelege autorul minimalismul, dacă înţelege ceva şi nu cumva e etalarea aiuristică a câtorva elemente despre care crede el că ar fi caracteristice minimalismului. Pe mine minimalismul m-ar duce cu gândul (repet că în lipsa teoriei concrete suntem pe tărâmul interpretărilor) la un principiu din arta japoneză, "shibui" parcă se cheamă, şi s-ar traduce prin "eleganţă restrînsă". Adică, în cazul filmului, eu cred că autorul, în loc să folosească un mod de filmare minimalist, ar trebui să judece secvenţele punctual şi să decidă alegerea procedeelor minime doar în cazul în care efectul asupra spectatorului nu este alterat. Deci, nu folosirea procedeului de dragul procedeului. Ci doar atunci când, pentru o situaţie concretă, el aduce, prin contrast cu o abordare clasică, o potenţare a efectului dramatic, o creştere a impactului emoţional, sau, cel puţin, acelaşi nivel al acestora, dar cu procedee minime. Uuuff! Sper să mă fac înţeles. Dacă nu, voi apela la exemple.