[rvn]

Peter Călin Netzer: „Acest film a fost pentru mine ca o terapie“


Doinel Tronaru


Regizorul filmului „Medalia de onoare“ dezvăluie culisele recentei producţii.Peter Călin Netzer mărturiseşte că acceptarea acestui scenariu nu a fost deloc întâmplătoare, iar lucrul cu Victor Rebengiuc şi „tinereţea“ spirituală a acestuia l-au ajutat să iasă dintr-o depresie profundă.

Victor Rebengiuc: „Cum să-i spun lui Ion Iliescu că ne-a vândut?“


Care a fost primul gând care v-a venit în minte când aţi ţinut în mână scenariul lui Tudor Voican?


Peter Călin Netzer: Sincer să fiu, am ezitat. L-am primit cu câteva zile înainte de concursul CNC şi trebuia să mă decid foarte repede. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost distribuirea lui Victor Rebengiuc în rolul principal. Lucru care a cântărit destul de mult în alegerea finală de a accepta să fac un film pe un scenariu scris de altcineva. Mai târziu mi-am dat seama că subiectul şi povestea au o anumită legătură cu mine. Că am acceptat intuitiv. Este foarte important să vorbeşti despre lucruri pe care le ştii, le cunoşti. Să fii onest în ceea ce povesteşti acolo pe ecran este elementar ca să fii credibil.

Cât de mult a fost modificat scenariul iniţial? În ce a constat contribuţia lui Răzvan Rădulescu?

Răzvan Rădulescu a făcut un fel de script consulting. Asta înseamnă că a mai introdus câteva scene în scheletul dramaturgic, a modificat şi adăugat dialoguri. Între timp am mai lucrat împreună cu Tudor Voican la câteva secvenţe. Am tăiat, am introdus altele. Iar draftul final l-am făcut singur. Vă pot spune că scenariul iniţial avea în jur de 80 de pagini, iar la intrarea în producţie 120.

De ce o pauză „de creaţie" atât de lungă între „Maria" şi „Medalia de onoare"? Cele două filme arată diferit, tematic şi stilistic. Cum aţi trecut de la un „stil" la altul şi de ce? Ce a declanşat această schimbare?

E aproape imposibil să trăieşti din cinematografie dacă nu cumva eşti şi producător sau faci altceva în domeniu. Iar pe mine nu m-a atras niciodată acest lucru. Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta. S-au ivit alte oportunităţi mult mai atractive din punct de vedere financiar. Abordarea stilistică diferită a venit odată cu scenariul. Mi-am schimbat puţin viziunea cinematografică în ultimii ani. Dar cred că este firesc să se întâmple aşa. Dacă ar fi să fac „Medalia de onoare" astăzi, probabil că l-aş vedea altfel. Aş merge în altă direcţie. Asta nu înseamnă că ar exista schimbări majore în viziune, cum de altfel nu există o abordare radical diferită între „Maria" şi „Medalia de onoare".

Când şi de ce l-aţi ales pe Victor Rebengiuc pentru rolul principal? Dar pe Camelia Zorlescu?

Pe Victor Rebengiuc l-am ales de la bun început. Era singura şi cea mai viabilă variantă. Iar pe Camelia Zorlescu am ales-o după un casting destul de îndelungat. Mi s-a părut că formează cel mai bun cuplu cu Victor Rebengiuc în contextul scenariului.

Aţi recunoscut că îl admiraţi pe actorul Victor Rebengiuc dinainte de a-l alege pentru film. A fost dificilă relaţia dintre regizor şi actor, ţinând cont de acest aspect? Povestiţi-ne o întâmplare semnificativă de la filmări.

Nu, absolut deloc. Am repetat cu Victor Rebengiuc vreo 2-3 săptămâni înainte de filmare. Am discutat şi stabilit de la bun început personajul, iar la filmare a mers totul şnur. O întâmplare semnificativă despre Victor Rebengiuc este secvenţa filmată împreună cu Radu Beligan şi Tatiana Iekel. Scenă de vreo 5 minute, filmată dintr-un cadru, cu 5 pagini de text pentru Rebengiuc. Am repetat de cel puţin 20 de ori şi am tras 20 de duble. Ceea ce m-a fascinat este că Rebengiuc a jucat, interpretat, rostit dialogul identic în toate cele 40 de duble. Fără bâlbe, fără să omită o virgulă din text... Nu ştiu câţi actori din lume sunt în stare de o asemenea performanţă. Şi asta la 77 de ani.

Pentru distribuirea lui Mimi Brănescu, v-a inspirat cumva faptul că mai fusese „băiatul" lui Victor Rebengiuc în încă două filme?

Nu. L-am ales pentru că mi s-a părut că se potriveşte cel mai bine cu personajul din film. Şi, dacă îmi aduc bine aminte, Mimi jucase doar în scurtmetrajul lui Puiu împreună cu Rebengiuc. Al treilea film la care vă referiţi, „Marţi, după Crăciun", în care cei doi sunt distribuiţi ca tată şi fiu, a fost turnat mult timp după ce am terminat eu filmările.

Cum l-aţi convins să joace în film pe fostul preşedinte Ion Iliescu? Dar pe Băsescu să-şi dea acordul? Povestiţi-ne cum au decurs filmările de la Cotroceni. Câte duble au fost trase?

Povestea cu Ion Iliescu a fost destul de simplă. Am fost într-o audienţă la consilierul Victor Opaschi, căruia i-am dat scenariul. A urmat o întrevedere cu Ion Iliescu, în care i-am explicat cât de importantă este participarea lui pentru film. A acceptat fără să ezite prea mult. Mai complicat a fost să stabilim perioada filmării. A trebuit să sincronizăm agenda lui Ion Iliescu cu Palatul Cotroceni. Nu a fost nevoie de acordul lui Traian Băsescu. Totul s-a aranjat prin Valeriu Turcan. Mai complicat a fost să obţinem toate avizele necesare, de la SPP, verificarea şi accesul a peste 100 de persoane etc. Cred că totul a durat peste jumătate de an.

Ce indicaţii de regie a primit Ion Iliescu? Cum s-au înţeles pe platou Victor Rebengiuc şi Ion Iliescu? Au colaborat bine? Cât de mult v-aţi implicat în turnarea respectivei secvenţe?

Să fie el însuşi, să se comporte ca la o decernare normală. I-am lăsat şi libertatea de a improviza, dialogul lui în scenariu fiind mai mult schematic. S-a descurcat foarte bine. Pentru scena de la Cotroceni am făcut, pe lângă decupajul regizoral, şi o schiţă de unghiulaţie. Ne-am pregătit extrem de bine ca să fim cât mai eficienţi. Toată scena s-a turnat cu mai multe aparate şi nu s-au filmat mai mult de 3-4 duble. Rebengiuc şi Iliescu s-au înţeles bine. La un moment dat i-am surprins în camera de machiaj împreună cu Ion Lucian povestindu-şi bancuri.

Ştiu că i-aţi trimis recent un DVD cu filmul lui Ion Iliescu. Aveţi până în prezent o reacţie de vreun fel de la Iliescu?

N-am decât răspunsul că o să vină la premieră. Am înţeles că nu a văzut filmul pentru că vrea să-l vadă pe ecran mare în sala de cinema.

Ce diferenţiază „Medalia de onoare" de restul filmelor „noului val"? Consideraţi că filmul dvs. aduce ceva diferit - prin tematică şi prin maniera de a povesti?

Da. „Medalia de onoare" este un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică. Am încercat să ies puţin din stereotipul de film minimalist şi să-l aduc către public, şi mai ales să adaug o tuşă proprie, să îmbogăţesc genul din punct de vedere vizual şi emoţional. Dar cu condiţia să rămân totuşi într-o cheie realistă.

„Medalia de onoare" este un film rotund, cu o poveste solidă, aşa cum nu prea s-au mai făcut la noi în ultima vreme. Aţi dorit special să realizaţi un film cu o construcţie clasică, riguroasă, şi să vă îndepărtaţi de experimentele „minimaliste" din ultimii ani?

Cred că este important ca regizorii din „noul val" să evolueze în direcţii cât mai diferite din punct de vedere stilistic, în care să se distingă unul de celălalt, să se recunoască personalitatea fiecăruia. Altfel există riscul de a face şi de a vedea acelaşi film.

„Medalia de onoare" este un senzaţional film despre bătrâneţe, pe linia lui „Umberto D" sau „Ikiru". V-aţi dorit această temă sau a apărut pur şi simplu din lectura unui scenariu foarte bun?

Propunerea scenariului lui Tudor Voican a venit chiar în perioada în care eram foarte interesat de tema bătrâneţii. Aveam pe atunci un alt proiect pe aceeaşi temă în dezvoltare, împreună cu Răzvan Rădulescu. Acesta este un alt motiv important pentru care am acceptat să fac acest film. Şi în plus, sigur că era un scenariu foarte bun.

Care este relaţia dvs. cu bătrâneţea? Ce aţi învăţat despre îmbătrânire realizând acest film?

Pe vremea aceea mă simţeam destul de deprimat şi izolat. Pot spune că acest film a funcţionat şi terapeutic pentru mine. Faptul că am lucrat cu actorii de vârsta a treia, care erau mult mai tineri decât mine din punct de vedere spiritual, m-a trezit. Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt mult mai vii decât mine.

Dincolo de drama personajului principal şi de analiza complexelor de umilinţă şi a imposturii, filmul poate fi văzut şi ca un studiu al societăţii în macro, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia? De ce aţi inclus secvenţele cu monumentele dedicate eroilor din Bucureşti?

Sigur că da. Secvenţa cu monumentele nu exista în scenariu. Exista altă secvenţă pentru genericul de început, care până la urmă nu s-a mai filmat. În timpul prospecţiilor pentru locaţii, am tot trecut pe lângă monumentele dedicate eroilor din război şi mi-a venit ideea că ar fi mult mai adecvate pentru generic şi pentru povestea care va urma.

Cum credeţi că va primi publicul românesc filmul, comercial vorbind? Ce aşteptări aveţi de la apropiata premieră?

„Medalia de onoare" are toate ingredientele să aibă succes la public. E o dramă comică sau o comedie dramatică. Cred că există personaje şi situaţii în care se vor regăsi foarte mulţi. Este un film despre vulnerabilitate, relaţii familiale disfuncţionale, despre diferenţa de mentalităţi între generaţii, onoare, umilinţă, ipocrizie ş.a.m.d. E tratat într-o cheie umoristică şi umană. Spectatorii sunt de cele mai multe ori mult mai inteligenţi decât credem noi şi înţeleg, chiar şi inconştient, foarte multe lucruri. Sau cum a spus Victor Rebengiuc după ce s-a întors de la un festival: „A plăcut, domne, a plăcut". Oamenii merg cu filmul din punct de vedere emoţional. Şi, în plus, mai e şi distribuţia de excepţie: Rebengiuc, Iliescu, Beligan, Ion Lucian... chiar şi regretatul Gheorghe Dinică a jucat în film. Din păcate, a trebuit să scot secvenţa respectivă la montaj, din motive legate de lungimea filmului. Acea secvenţă va fi inclusă ca bonus pe DVD.

Care sunt cineaştii care vă influenţează, de la noi sau de aiurea? Sau cei preferaţi, dacă nu vreţi neapărat să stabiliţi legături directe?

Sunt foarte mulţi cineaştii care m-au influenţat şi alţii care mă influenţează în continuare. De pe o listă lungă i-aş putea enumera haotic pe Chaplin, Forman, Truffaut, De Sica, Fellini, Kusturica...

Nu v-a fost teamă că scena finală a filmului - masa cu multe personaje -, excelentă de altfel, ar putea fi considerată o citare, o imitare, ceva de genul acesta, a unei scene similare din „432"?

Secvenţa respectivă s-a filmat şi din alte unghiuri, în altă manieră. Există chiar o variantă de montaj din mai multe cadre. Cadrul final din film a fost realizat ca un master shot iniţial. La masa de montaj, însă, mi-am dat seama că secvenţa decupată în mai multe cadre nu rimează cu restul secvenţelor din punct de vedere stilistic. Aşa că am fost nevoit să păstrez dubla întreagă ca atare. Am considerat că este mai important să închei filmul în acelaşi registru decât să-l modific stilistic în final.

După „Maria" şi „Medalia de onoare", ce va urma? Aveţi deja ceva în proiect?

Da. Am deja un scenariu scris împreună cu Răzvan Rădulescu. L-am şi depus la ultimul concurs CNC, dar nu am câştigat finanţarea. Au fost favorizaţi regizori „culţi", ca de exemplu Ed Wood-ul nostru, Adrian Popovici, care nu ştiu dacă a depăşit 95 de spectatori cu ultimul lui film, „Eva". Din păcate, mai e drum lung până o să se schimbe ceva substanţial la CNC.

Autorul „Mariei"

Peter Călin Netzer s-a născut la 1 mai 1975, la Petroşani. După ce a semnat, de-a lungul anilor '90, mai multe scurtmetraje, a debutat în lungmetraj în anul 2003 cu „Maria", o dramă inspirată dintr-un caz real. „Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta", spune regizorul.

Excepţional studiu al bătrâneţii

Pelicula „Medalia de onoare", de Peter Călin Netzer, este unul dintre evenimentele cinematografice ale anului. Terminat încă din 2009, filmul a mai fost văzut doar în festivaluri, iar pe plan internaţional şi-a adjudecat premii importante la festivalurile de la Salonic (cel mai bun actor pentru Victor Rebengiuc, cel mai bun scenariu şi Premiul FIPRESCI), Torino şi Miami. Totodată, la ediţia TIFF din acest an, Peter Călin Netzer a fost distins cu premiul de regie al festivalului, iar Victor Rebengiuc a împărţit un premiu pentru intepretare cu Ozana Oancea, actriţa principală din „Felicia, înainte de toate".

Scenariul scris de Tudor Voican şi „îmbunătăţit" de Răzvan Rădulescu analizează într-un mod magistral complexele de vinovăţie ale personajului principal şi mecanismul imposturii, fiind totodată şi un studiu în macro al societăţii, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia. O medalie de onoare primită, din eroare, de pensionarul Ion I. Ion, din partea MApN, îi va schimba întreaga existenţă şi îl va face să lupte din răsputeri pentru a-şi recâştiga demnitatea pierdută.